there is only one united

Archive for noiembrie, 2012

un copil iubit

buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,

cu mare emotie si, recunosc, cu o nedisimulata placere, am primit mesajul de mai jos de la una din colegele noastre. textul, scris cu un talent remarcabil, face referire si la unul din ravasele mele catre voi, „flori in dunare„. prietena noastra nu stie despre intentia mea de a-i raspindi gindurile asa ca, dintr-un bun simt elementar, n-am sa-i dau numele.

intimplarea a facut ca nici la 24 de ore de la citirea epistolei sa vad, intimplator, la rindu-mi, filmul BIUTIFUL. exceptional! este o pelicula trista, abordata si jucata impecabil, despre ce ni se poate intimpla, despre moarte, despre familie, nenoroc si destin. recomand!

cu multa afectiune,

dan carpinisan

<< Draga Dan,
 
Ca intotdeauna „tableta de vineri” nu m-a lasat indiferenta. Din contra, a rascolit adinc amintiri si frustrari acumulate in timpul copilariei si adolescentei mele.
Iata citeva idei si intrebari care mi-au venit in minte  –  Ce risipa de energie si talent sa cresti intr-o societate chircita si contorsionata cum era cea in care ne-am nascut noi ?!?
In Romania mai am inca citiva prieteni de o mare calitate umana pe care altminteri nu i-as fi putut cunoaste daca nu as fi fost nascuta acolo.
Si apoi Marea Revolutie – ce experienta unica de manipulare sociala.
Ortodoxia, rugaciunea, Mircea Eliade si Lucian Blaga, pentru a numi numai doi din marele sir de cautatori de comori.
 
Aseara tirziu am reusit, in sfirsit, sa vad filmul BIUTIFUL al lui Alejandro Inarritu! Si iarasi m-am gindit la mesajul tau, printre lacrimi. Si m-am gindit ca, iata, m-as fi putut naste intr-o tara sau o conjuctura si mai napastuita si mai dificila. M-am gindit la parinti si la relatia dintre parinti si copii – o alta dimensiune abordata magnific in film. Si sint fericita si norocoasa ca i-am avut pe sarmanii mei parinti, prin care am aflat ce inseamna sa fi un copil iubit.
 
Mi-a placut foarte mult incheierea ta. Ce surprinzatoare este imaginea florilor in apa care curge dupa acea lunga si extrem de detaliata lista de sume de bani in lei si in Euro !
 

Ce bucurie si ce usurare sa realizam ca totul este asemenea acelor flori in Dunare, trecator, ireversibil. De-a lungul vietii, ne zbatem crezind ca noi sintem curentul cind de fapt sintem… florile !>>

Reclame

decit glezna fina

buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,

 
iubirile mele din scoala generala s-au rezumat la clasa de care apartineam. n-am umblat, asadar, lelea, prin vecini. adica, am fost la A, la A m-am amorezat si nu mi-a ars de codanele megiese.

dragostea dintii a fost anca ivonna sandu, pentru care inima a inceput sa bata, ca pendulul, printr-a III-a, la un an fiind deja mort dupa ea. ultimul amor s-a produs intr-a VIII-a, prin trimestrul doi, si a fost intruchipat de – ei bine, n-ati ghicit! -, carmen varsa. s-a petrecut fix ca in versurile lui eminescu: <<iubind in taina, am pastrat tacere / crezind ca, astfel, o sa-ti placa tie>>. cel putin, eu am avut certitudinea ca in lunile terminale ale elementarei nici nu i-am vorbit lui carmen, nici nu m-am atins de ea, fie si accidental. doar o cautam din ochi iar privirea mea ii alinta genele lungi, usor intoarse, reclama perfecta pentru o mascara de calitate. oricum, nu cred ca intre colege irisii ei albastrii, rotunzi, aposi, sa fi avut contracandidat, sau, hai sa fac o concesie: au fost, mereu, primii intre egali.

prin urmare, nu i-am grait lui carmen ceva anume, nu i-am trimes biletele cu strofe incropite pe bancile solitare din parc, n-am mers 2 metri in spatele ei petercind-o spre casa. numai atit am facut, m-am benoclat spre ea, cind si cind, de la mai mare sau mai mica distanta, prin lentilele groase ale ochelarilor. cea din urma reflectare cu fata al carei nume de familie ar fi facut mindru orice pasionat pescar s-a intregit la o practica de mecanica-lacatuserie, pe care am executat-o la scoala nr 3, aceea cu bazin de inot olimpic, de pe titulescu. ne aflam, amindoi, ca in filmele de esenta adinca din vremea lui ceausescu, intr-un atelier bine echipat, in fata a doua masini unelte zgomotoase. eu, cu basc pe cap, minuiam, cu nepriceperea pe care mi-au dat-o intotdeauna degetele mele de unt, un strung iar domnisoara varsa robotea in fata unui polizor, inconjurata de sarabanda aschiilor, multicolore, de metal incins. capul ii era ascuns sub un baticut bleu, in timp ce halatul, calcat si apretat, nu ingaduia vederii decit glezna fina, terminata in niste pantofi cu un pic de toc, bruni si cu siret. tovarasul carpinisan si tovarasa carmen, doi oameni de tip nou, in plina formare, doua destine care n-aveau insa sa se contopeasca, iata fotografia, sepia, veche si finala, a iubirilor mele de generala dar nu si a iubirilor mele in general.

pe „nasuc”, protagonista acestei mini compuneri, am pastrat-o mereu in gind, ca pe un lucru inceput si neterminat. tot timpul m-am intrebat ce mai face, pe unde o fi, cum o mai arata. am revazut-o, dupa 33 de ani, in mai si iulie 2011 si, cu incuviintarea ei, mi-am permis sa-mi implinesc dragostea juvenila: am mingiat-o pe par. poate ca ea a stiut de ce i-am cerut asta, poate ca nu si n-ar avea, acum, la aproape jumatate de veac de viata, posibil, nicio insemnatate. pentru mine insa a contat. asa cum a importat cind i-am deschis danei popescu usa de la taxi ori cind i-am sarutat obrazul lilianei jicmon, de la revedere. erau alte si alte plecari, intimplari care, cine stie, n-or sa mai vina sau o sa se petreaca dar in alte locuri, cu alti protagonisti. va conta totul, in afara virstei, caci eu am convingerea ca voi trai pururea inconjurat de mine insumi, copilul ce-am ramas.

de circa doi ani de zile, ma aflu iarasi cotropit de imaginea voastra, a fostilor colegi de elementara. este, azi, la interiorul meu, exact acea stare de bine pe care o ai la umbra fintinii cind, insetat fiind, stii ca poti sa prelungesti la infinit clipa cind arsura va trece. ajunge doar sa-ti umezesti mina si sa-ti picuri stropi racorosi pe buzele crapate. dulce a fost regasirea si imi imaginez ca saturarea ei va fi si mai si. ramine doar ca voi, fiecare individual, sa nascociti ragazul de a va uita si spre celalalt. acum sinteti din nou, in buna parte, strinsi ghem. mai mult, va rog nu uitati indemnul ce-l aveti tiparit pe colajele de la intilnirea din luna lui cuptor a lui 2011: „nu vei fi niciodata singur/a”. ori, mai bine zis, in cea mai poetica, deci si cea mai frumoasa, limba de pe pamint: „you’ll never walk alone!”

multumesc tuturor acelora care stiu ca ma citesc, aflati intr-o majoritate covirsitoare. un sentiment special il am pentru denisa andrei, medar luana, andra stancu, florentina rembas si livia popa care au apreciat si m-au incurajat permanent. inaintea lor, la un cioc de barca, visleste oana kiss, a carei redescoperire si ale carei cuvinte m-au facut, cred, sa evit banalul si, chiar si atunci cind eram sleit, sa aflu forta de a-mi ascuti pana. pentru ca, nu-i asa, ca sa-l citez pe actorul meu roman preferat, incomparabilul maestru radu beligan: <<nu te irosi vorbind despre tine. scrie!>>.

cu multa afectiune, prietenul vostru

dan carpinisan

I’m running out of ways to make you see
I want you to stay here beside me
I won’t be ok and I won’t pretend I am
So just tell me today and take my hand
Please take my hand
Please take my hand

Just say yes, just say there’s nothing holding you back
It’s not a test, nor a trick of the mind
Only love

It’s so simple and you know it is
You know it is, yeah
We can’t be to and fro like this
All our lives
You’re the only way to me
The path is clear
What do I have to say to you
For Gods sake, dear
For Gods sake, dear
For Gods sake, dear
For Gods sake, dear
For Gods sake, dear

Just say yes, just say there’s nothing holding you back
It’s not a test, nor a trick of the mind
Only love

Just say yes, coz Im aching and I know you are too
For the touch of your warm skin
As I breathe you in

 

I can feel your heart beat through my shirt
This was all I wanted, all I want
Its all I want
Its all I want
Its all I want
Its all I want

Just say yes, just say there’s nothing holding you back
It’s not a test, nor a trick of the mind
Only love

Just say yes, coz Im aching and I know you are too
For the touch of your warm skin
As I breathe you ïn


flori in dunare

buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,

mesaj primit de la viorica mocanu, in data de 04 august 2012, despre un articol din 23 iulie 2012:

––

Am luat aur la Olimpiada Internaţională de Mate!!!
Aşa, şi?!data: 23 iulie 2012 ora: 8 deîmpărţit la 35

Sînt vreo şase. Cinci băieţi si-o fată. Doi dintre ei au benoacle.

„Feţe de tocilari”, aşa gîndeşte lumea despre ei! Plus vreo doi-trei profesori, dintr-ăia de au 15şpe milioane de lei vechi si halesc conserve în deplasările peste graniţă, ca să pună deoparte diurna şi s-o utilizeze la „trei stele”, ultra all inclusive, în Grecia, alături de soţia sa, o „mîhnită” de profă de biologie.

La aeroport nu-i bagă nimeni în seamă, dar deasupra capului, unul dintre dascăli ţine o tăblie pe care scrie: „România”. Aeroportul se întrebă: „Ce e, mă, cu amărîţii ăştia?” Au nişte tricouri galbene pe ei, iar la gît le atîrnă medalii. La unii, de aur. „Dacă sînt sportivi, de ce dracu nu e ciorchinele de camere TV pe ei?” continuă întrebările. Aaaa, uite, au şi-un steag. Un tricolor! Cînd îl afişează, o fac cu mîndrie. „Bă, esti nebun?! Ăştia chiar mai cred în chestia asta cu reprezentarea cu cinste a ţării, cu… Cine naiba sînt?”

Da, chiar aşa, cine naiba sînt de nu-i bagă nimeni în seamă, în afară de rude?

1. Omer Cerrahoglu

Primul cu benoacle. Clasa a XI-a, vine din Maramu’, din Baia Mare. Avea 14 ani cînd cucerea prima medalie de aur, la Bremen, Germania, în 2009. N-a vrut să dezamăgească, aşa că acum a venit tot cu cel mai preţios metal la gît.

2. Radu Bumbăcea

    Fără benoacle. A luat – culmea nesimţirii! – BAC-ul, la „Tudor Vianu”, în Bucureşti. Aur la Amsterdam şi în Kazahstan. Adoră literatura, ştiinţele si-a fost, deja, acceptat la Cambridge. Pentru cei care n-au timp să caute pe Google, băieţii de aici au pornit la drum Universitatea în 1209, cam pe vremea cînd noi ne apucam de cnezate si voievodate.

3. Ioana Tamaş = la 18 ani a primit premiu pentru întreaga activitate

Singura fată din lot – fără nici o legătură cu fotbalistul! De cînd era în şcoala generală, la Nr. 79, rupea pe matematică. În primăvară a primit premiul „Laurenţiu Panaitopol” pentru întreaga activitate de olimpic pe parcursul şcolii! Poftiiiim???!!! N-are nici 20j de ani şi primeşte diplome pentru „întreaga activitate”?!

A, şi ea are benoacle. Unii poartă ochelari din cauza jocurilor pe calculator sau Wii. Ei, pentru c-au citit prea multe cărţi.

4. Tavi Drăgoi

E pasionat de chitară, informatică şi electronică. A luat doar „argint”, dar a fost acceptat, deja, la Harvard!

Completare. „Harvard” desemnează o Universitate din SUA, fondată la 1636, cu 140 înainte ca americanii să se pună pe făurit state. Pur statistic, pe aici au trecut 75 de omuleţi care au luat premiul Nobel la diferite discipline!

5. Alt benoclist, Fane (Ştefan) Spătaru, from Alexandria – atenţie, Alexandria de Teleorman, nu de Egipt! S-a „încălzit” pe plan local, la Balcaniada din Turcia, de unde a venit cu aur. Acum a coborît o treaptă, a luat doar argint, dar e mezinul trupei, are şanse.

6. Fane (Ştefan) Ivanovici

Vine din Bacău. Cei mai buni prieteni ai lui? Newton, L’Hospital, Gauss…

7. Radu Gologan e coordonatorul. Prof în Poli, în Bucuresti. 10 ani ca preşedinte al Comisiei Naţionale a Olimpiadei de Matematică. 40 de articole de cercetare, peste 30 didactice, cărţi, bla-bla-bla. Le-a vorbit unor studenţi din Rusia, Franţa, SUA, Germania.

În concluzie, nişte tocilari! Iată Delegatia României participantă la Olimpiada Internaţională de Matematică. Locul 1 pe Europa şi locul 10 în lume (din 100 de ţări, într-un clasament neoficial). Două medalii de aur luate în Argentina, la Mar del Plata, la cea de-a 53-a ediţie.

Pe cine interesează, însă, o astfel de ştire? În ţară avem 120.000 de nebacalaureaţi. „Pacyno” se dă cu gel cînd merge să afle rezultatele la BAC. La Iaşi, de trei ani, la acelaşi liceu, NIMENI n-a luat examenul. Iar noi vorbim despre nişte puşti de 16-18 ani care uimesc lumea!

Gata, şi aşa povestea e cam lungă… Apropo, aţi aflat că nea Gigi s-a suit pe maşină şi a dirijat circulaţia, la trei dimineaţa, în Mamaia? Wow!…

 

 

s-a intimplat pe 14 noiembrie 2012:

Ministrul Educaţiei a premiat 138 de elevi care au obţinut distincţii la olimpiadele şi concursurile şcolare din anul şcolar 2011-2012, pe cei 168 de profesori care i-au pregătit şi pe cele 74 de şcoli din care provin laureaţii, valoarea premiilor fiind de peste două milioane de lei (450.000 de euro).”
ce vreau sa transmit? nimic mai mult decit ca, multumitor ori nemultumitor, s-a facut ceva pentru niste tineri romani care, alaturi de medaliatii olimpici sportivi, chiar merita din plin. in articolul intitulat „a VII-a A” gasiti, intre altele, si faptul ca, in iunie, primaria sectorului 5 a recompensat baneste pe toti elevii distinsi la olimipiadele pe tara si municipiu.

nu asociez prezentele decernari financiare unei culori sau sigle de partid. sint convins ca orice executiv sau edil cu scaun la cap ar fi trebuit sa le faca. mai mult, ca sa fiu franc in ceea ce priveste simpatiile mele politice, la cel de-al 2-lea (ultimul oare?) referendum pentru demiterea presedintelui tarii am votat, chiar si prin absenteism, pentru un magar in locul a doua giste. orice mi-ati spune, cius-cius e un animal formidabil de nostim si extrem de dotat, care va sa zica viril. un jucator.

dar sa revin la cazul olimpicilor nostri. gheorghe hagi, spre exemplu, n-a fost niciodata locul 1, nici in italia, nici in spania, nici in europa. a facut-o, in schimb, in romania si in turcia – cu alte cuvinte a cam iesit primul pe tara si al doilea pe judet. in schimb, spre un alt exemplu, varului sau arman, bulgarul hristo stoicikov, i s-a decernat „balonul de aur„. hagi insa si, mai nou, cristi tanase, sint mediatizati non-stop iar olimpicii tricolori, la mate ori la birna, infinit mai putin. aidoma vioricai, incerc si eu, prin aceste rinduri, un mic aport, in beneficiul ultimilor.

o parte a tinerilor distinsi mai sus isi vor parasi, mai devreme sau mai tirziu, patria. ei au, astazi, destule optiuni. imi amintesc ca, in scoala generala, rasplata a unui comportament moral-volitiv bun, pe placul autoritatilor, am luat parte la o excursie pe podul prieteniei de la ruse. am mers, cu totii, pina la jumatatea puntii de metal si, acolo, am cintat melodii patriotice si am aruncat flori in dunare. tin minte si ca, la un moment dat, m-am tot chibzuit daca sa o iau la fuga spre inainte – unde ma asteptau bravul todor jivkov si ai lui sau sa ma intorc, spasit, in bratele elenei si ale lui nicolae. cumplita alegere…

cu afectiune,

dan carpinisan


cit mai repede

buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,

m-am bucurat sa aflu ca ziua de nastere a lui carmen catalina coincide cu aceea a siminei craita fluture, adica 26 aprilie. mi-o evoc perfect pe fosta colega de generala. o fata zvelta, cu par lung si cirliontat, intotdeauna zimbitoare desi mereu timida. imi amintesc pistruii ei cei multi, apanajul evreicelor, cu toate ca ea nu-mi inspira sionul.

tot timpul am tinjit, ca barbat, sa am si o prietena cu stropi mici de cafea pe fata si parul, buclat, tuciuriu, ravasit pe perna.  a fost ceva, cu dana stancu, in facultate, numai ca dana nu ma iubea, doar ma accepta iar sexul cu ea era mai ghetaros decit cu o papusa gonflabila. probabil si de aceea am ramas cu amintirea frumoasa a lui carmen.

tin minte cum, in scoala elementara, citeva perioade, scurte, am cautat sa ma apropii de ea, fie si printr-o telegrafica atingere fizica. mai stiu si ca, seara, in cartier, pe bulevardul 1 mai, in vreme ce noi, baietii, umblam dupa fete ori la furat de caioase verzi, carmen se plimba, lung, impreuna cu parintele ei si sint convins ca intre cei doi a fost si este o legatura eterna.

doar si pentru acestea, imi doresc sa o revad cit mai repede, poate impreuna cu sotul, amicul romica. pe curind, draga carmen!

cu afectiune,

dan carpinisan


pentru absolvirea pacatelor

buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,

una din prietenele mele mi-a povestit, zilele trecute, o intimplare. acum 5 ani a luat contact, intr-o expozitie, cu tablourile unei pictorite. a fost foarte impresionata de acele lucrari, „pe care nu le poti uita„, simple si inspirate din filozofia zen. a vrut foarte mult sa o cunoasca pe artista. astfel, a contactat-o, telefonic, iar aceasta, generoasa, a invitat-o sa-i vada atelierul. vizita s-a tot aminat, din vari motive. mai deunazi, fosta colega de generala a aflat ca pictorita a murit. odata cu aceasta veste i s-a insinuat o mare dezamagire pricinuita de ratarea prilejului „de a cunoaste pe cineva absolut remarcabil si care m-ar fi facut sa vibrez nu doar prin creatiile ei dar si prin ceea ce reprezenta ca individ„.

mi-am amintit ca, in toamna lui 1997, pe cind eram un gazetar in plina ascensiune, redactorul-sef catalin tolontan a hotarit inceperea unui ciclu de interviuri dedicat celor mai reprezentativi ziaristi sportivi romani, care traiau inca. m-a delegat sa ma ocup de intiiul articol, consacrat lui eftimie ionescu. cu dinsul fusesem coechipier la o publicatie concurenta, unde, intre altele, acoperisem finala Ligii Campionilor, editia Viena 1995, ajax amsterdam – ac milan 1 – 0, meci arbitrat de o brigada, tricolora, condusa de ion craciunescu. nea make, cum i se spunea, era un om deosebit de cult si foarte mindru. din pacate, cu domnia sa avusesem, stirnite de o crescuta vanitate, mai multe diferende verbale. asa ca, in sarcina transmisa vedeam si un bun prilej de reconciliere intre noi, impacare pe care o socoteam absolut necesara. am sunat si sotia, amabila, m-a rugat sa revin peste circa o saptamina, maestrul fiind bolnav. m-am conformat iar cind am dat din nou telefon am fost anuntat ca domnul ionescu tocmai decedase. pe moment, mi s-a parut ca ma prabusesc intr-un hau, atit de mare fusese deceptia ce ma cuprinsese.

fara tagada, eu si draga mea – caci despre ea era vorba in primele rinduri -, am fost principalii vinovati in neindeplinirea dezideratelor. am avut, ani de zile, timpul necesar sa gasim batar un ceas sa batem la usa persoanei pe care planuiam sa ne-o apropiem ori, cazul meu, fata de care doream sa ne cerem iertare. evident, si necuratul, aflind de  niste bune intentii, si-a virit, permanent si cu placere, coada. finalmente, cauzate de o conjunctura combinata si negativa, nazuintele nu ni s-au implinit. am gasit, asa cum plastic se exprima duhovnicul meu, „usa bisericii inchisa„.

dar nu intotdeauna se petrece astfel. nichipercea, s-a tot dovedit, are puteri limitate in lupta cu Lumina. incerc sa argumentez. o fata din medgidia, grav bolnava de cancer, aflata in vecinatatea obstescului sfirsit a avut o viziune. se facea ca era indemnata sa ajunga degraba in satul ionesti, de arges, la troita facatoare de minuni a Maicii Domnului. cu glas stins, le-a marturist parintilor. acestia habar n-aveau unde e localitatea insa in citeva ore au ajuns la destinatie. citiva preoti i-au facut tinerei slujba de Sfintul Maslu iar ea, dintr-o data, s-a ridicat de pe targa, a mers pe picioare pina la troita, unde, pret de 24 de ore s-a rugat, fierbinte, pentru absolvirea pacatelor, atentie, nu putine si nu mici! apoi s-a intors la patul portativ, s-a intins, a luat crucea in miini si si-a dat ultima suflare, cu zimbetul pe buze. in concluzie, fata nu fusese chemata, in visul ei, de Prea Sfinta Nascatoare de Dumnezeu pentru insanatosire trupeasca, ci, mult mai important, de miliarde si miliarde de ori mai insemnat, la vindecare sufleteasca. ceea ce s-a si produs.

se mai zice ca „Cel de Sus e si bun si drept„. ce pot sa afirm eu, la finalul prezentei epistole si dupa o jumatate de secol de viata, este ca El, spre exemplu, e foarte drept cu mine si asta pe buna dreptate: sint singurul culpabil si, prin urmare, cum mi-am asternut, asa dorm…

cu multa afectiune,

 
dan carpinisan


in muntii nostri

buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,

una din marile pasiuni ale lui ion john draganescu este vinatoarea. cum era si de asteptat, dupa intimplarile din decembrie ’89, omul a si putut sa-si dezvolte aceasta placere. s-a inscris unde trebuie, si-a luat arme si munitie de calitate, echipament asijderea, jeep. pe masura ce afacerile ii prosperau, tot asa se indesea si mersul la vinatoare. patima vinarii nu-i aducea doar trofee ci il si relaxa, dupa zilele de business.

in afara de rate – „ratele sint bagaboante” -, john poftea sa impuste orice prada se gaseste pe teritoriul patriei. posibil sa fi tras si la arici sau pirsi, asa de tare il indemna inima sa apese pe tragaci. povestirile lui vinatoresti spuneau, cu umor si infrigurare, despre tot felul de peripetii. printre altii, subsemnatul il asculta cu urechile pilnie si nu mica mi-a fost mirarea cind am constatat, la un moment dat, ca tare mult as dori sa particip si eu la un astfel de eveniment din zodia zeitei artemis. i-am pomenit despre asta si am obtinut, fara tagada, promisiunea lui.

astfel, prin primavara lui 1998, abia dadusera ghioceii, john m-a invitat, intr-un week-end, la o partida de vinatoare, undeva intr-o locatie aflata in apropierea orasului tirgu mures si a formelor de relief invecinate. toata operatiunea era organizata profesionist. victimele urmau sa fie mistretii. camarazii de arme, persoane cu dare de mina, au venit din toata tara iar un maistru vinator ne-a facut instructajul si ne-a asezat pe posturi. chiar daca n-aveam permis si nu mai tinusem o arma in palma de pe vremea minunatului stagiu militar, dar-ar boala in el de stagiu! am primit si eu o pusca adevarata si cartusele aferente, asa zisele „trei la fund”, numai bune pentru porcii salbateci. gonacii se adunasera cu mic cu mare, multi copilandri clipind vesel, insotiti de tot felul de ciini santalii si zglobii de prin cotetele caselor, nu ogari rasati din tablourile scolii engleze. era o dimineata tinara, rece insa totul promitea aventura. cel putin pentru mine, asa avea sa si fie.

eu si nelu draganescu am fost repartizati, cum era si normal, in acelasi loc, undeva pe o coasta. posturile erau razlete tare, asta, in primul rind, ca sa nu se produca niscaiva accidente absolut nedorite. dupa un suis in forta, prin zapada ‘nalta, ne-am ocupat pozitiile, incepind pinda. john mi-a atras atentia sa-mi gasesc o postura cit mai comoda si sa fac cit mai putina galagie. dupa vreo trei sferturi de ora in care nu s-a intimplat nimic, in afara faptului ca incepusem sa cam inghet, mi-am aprins o tigara – pe vremea aceea inca fumam, cam un pachet pe zi; m-am lasat pe 1 ianuarie 2002, cu alte cuvinte, anul acesta am bifat un deceniu fara tutun -, si am inceput sa pufai cu pofta. atit mi-a fost! prietenul meu, aflat la vreo 7-8 metri distanta, odata ce s-a intors spre mine, suierind: „stinge-o imediat! alungi animalele cu mirosul de mahoarca„. cu parere de rau, m-am conformat. a mai trecut cam la trei patrimi de ceas si o alta necesitate ma tircolea: numarul 1. m-am ridicat de pe vine, unde si ma racisem si amortisem bine de tot, si m-am apropiat de un copac trainic. „ce faci?„, am auzit. „vreau sa ma pis„, „aoleu, nu te poti tine? faci zgomot!. de abtinut nu mai puteam asa ca, impins de nevoie, am cazut in omat, in genunchi, si, cu putulica cit mai apropiata de nea, am dat drumul udului, intr-o imensa surdina. si rambo m-ar fi invidiat!

nu peste mult timp, hat departe, s-a auzit larma gonacilor si a cateilor corsar autohtoni. mi-am dat seama ca, atunci, vinatoarea incepuse efectiv. am strins in manusa, cu putere, flinta. la un moment dat, in departare dar la mare lungime, am vazut trecind, incolonati, citiva mistreti mai mici, soldani, ce urmau o scroafa conducator, mamica lor. apoi, iarasi nimic. totul avea insa sa se dezmorteasca rapid. „uite acolo!„, l-am auzit pe coechipier si mi-am indreptat privirea in prelungirea degetului lui aratator. „nu vad nimic!„. „tu nu vezi! acolo e o vulpe, coboara. iar cumatra precis anunta vinat mare„. onest va zic, la vestea cu „vinatul mare” n-am mai simtit nicio farima de confort.

fratilor, si nu trec 15 minute ca john tresare de-a binelea: „uite ursul, chiar inainte! mama, ce mare e!„. am crezut ca omul glumeste, asa, ca sa ma sparie. mi-am infipt bine ochelarii la radacina nasului si am scrutat directia. n-am sesizat ceva sa-mi atraga atentia. „a intrat in viroaga din fata. o sa iasa chiar in dreptul nostru. stai nemiscat!. stana stateam, pe cuvint de pionier, caci frica imi buzunarea toate cotloanele. citeva secunde si, chiar la 10 metri de noi, si-a facut aparitia ursus arctos sau ursul carpatin. mare, va jur, cit un trabant! „maiculita, ma gindeam, e prima mea vinatoare si uite ce mi se intimpla!„. mos martin s-a oprit, era pus de-a latul. draganescu a ridicat una din pustile lui, cu glont, si, desi nu era sezon, a tras. am vazut proiectilul cum trece, milimetric, peste greabanul animalului. cum necum, nu-l nimerise. focul de arma l-a facut pe urs sa-si intoarca, agale, capul spre noi. ne-a privit lung, citeva secunde, si am avut certitudinea ca imi vorbeste, dojenindu-ma: „bai baiatule, ce cauti tu, aici, in muntii nostri? ce ai tu cu noi care nu ti-am facut ceva vreodata? du-te acasa si nu mai veni niciodata!„. apoi s-a urnit, nu grabit, indepartindu-se si disparind in vale. i-am observat statura impunatoare, muschii si omoplatii miscindu-se armonios, agilitatea, frumusetea. si, credeti nu credeti, m-am indargostit din nou.

de atunci sint disperat dupa ursi. cind pot, cotizez fundatiilor care se  ocupa cu adapostirea si ingrijirea celor care au fost tinuti in te miri ce captivitati, ori raniti grav, ori bolnavi. acasa am o colectie impunatoare de tot felul de martinei de plus sau de metal, ba chiar si un teddy vechi si haios. urmaresc toate documentarele si filmele legate de ei. pe scurt, consider ursul cel mai miraculos animal de pe pamint. si nu suport deloc vulpea care, desi mi l-a scos in cale, de-adevaratelea, l-a pacalit odata.

vinatoarea a continuat in ziua aceea si a doua zi. s-au impuscat vreo 20 de mistreti, noi niciunul. eu, oricum, n-am tras un foc. carnea (analizata veterinar) si blanurile si ghearele si coltii au fost impartite iar duminica seara s-a organizat un ospat pe cinste, cu vin amagitor si bucate tentante. m-am facut pulbere. iar din clipa respectiva, n-am mai vrut sa merg, nicicind, la vinatoare.

asta a fost, dragilor, inceput relatiei mele de iubire cu ursul. nu pot sa-l am de pet, ca nenea charlie, canadianul, de pe animal planet. da’ ma multumesc, si inca cum!, cu cei din cirpa.

cu multa afectiune,

dan carpinisan

Look for the bare necessities,
The simple bare necessities,
Forget about your worries and your strife,
I mean the bare necessities,
Of mother natures recipies,
That bring the bare necessities to life.

Wherever I wonder,
Wherever I roam,
I couldnt be founder of my big home,
The bees are buzzing in the trees,
To make some honey just for me,
When you look under the rock for plants,
Take a glance at some pantsy ants,
Then maybe try a few.

the bare necessities of life will come to you,
they’ll come to you.

look for the bare necessities,
the simple bare necessities,
forget about your worries and your strife,
i mean the bare necessities,
thats why a bear can rest at ease,
with just the bare necessities of life.

now when you pick a paw paw,
or a prickly pear,
and you prick a wrong paw,
well next time, beware,
dont pick the prickly pear by the paw,
when you pick a pear, try to use the claw,
but you dont need to use the claw,
when you pick a pear of the big paw paw,
Have i givin you a clue?


pe toboganul senei

buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,

reintilnirea cu anca ivonna sandu s-a produs miscator si curat, ca o virgula limpede si subtire in coltul ochilor. de urma fostei colege de la 175 am dat prin intermediul danei raluca popescu, pe care, inainte de a o mustrului pentru tainuire de date, vreau sa o felicit pentru retezarea unui nod de a carui desfacere cei din tara nu reuseam, nicicum, sa-i dam de capat.

ivonna s-a aratat, cel putin astfel simt, incintata de revederea cu noi. ba chiar a batut zgomotos din palme atunci cind i-am trimis o suita de poze, de la reuniunile din mai si iulie 2011, aplecindu-se uneori, asa cum marturisea, spre recunoasterea personajelor. noroc cu explicatiile ce insoteau fiecare fotografie. precum i-am declarat si ei, timpul este, vrem nu vrem, intr-o mai mica sau mai mare masura, neiertator. totusi, afirm din nou, unii dintre ex-coechipierii de scoala generala s-au conservat perfect. ferice de ei!

am discutat, un pic, despre parintii nostri. ai mei au plecat, ai ei traiesc si intregesc familia aceleia pentru care, acum aproape patru decenii, am ars cu vilvataia si repeziciunea unui pom uscat. anca si-a amintit de tatal meu si mi-a evocat-o pe mamica, alaturi de un desen misterios, pentru care, am fost asigurat, voi primi, cit de curind, lamuriri. mi-a mai spus ca s-a gasit cu dana raluca, de citeva ori, in orasul luminilor si cu denisa stan in tara frunzei de artar, gazda actuala a multora dintre fostii nostri tovarasi de elementara. ca a pastrat, aidoma denisei andrei, oracolul de ciclu terminal, pe care e foarte dornica, la prima intilnire, sa ni-l arate.

ivonna locuieste de ani buni in paris. toamna si rugina coroanelor pina mai ieri verzi mi-au trezit nostalgii. m-am dat, cu gindul, pe toboganul senei, si am urcat, rasuflind anevoie, treptele spre monmartre. acolo, m-am vazut bind o bere aurie la tap, ascultind harmalaia pestrita a multimii si privind leganarea pe pinza a penelurilor unor pictori astazi anonimi dar posibil celebri in devenire, acesti mariachi cu bereta in loc de sombrero, care ciupesc laute avind intinse peste ele strune in culorile curcubeului…

cu multa afectiune,

dan carpinisan