there is only one united

Archive for februarie, 2013

the finishing stroke

buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,

am continuat periplurile saptaminale la mall. o mincarica buna, un film si un mix de inghetata la dolce vita intovarasind un cafe, iata ingredientele care, de o vreme incoace, in fiecare miercuri, imi fac, macar si pentru citva ore, viata mai frumoasa. suportabila. am vazut, in afara de lincoln, toate candidaturile la oscar. personal, mi-as dori sa cistige mizerabilii, singura pelicula mai apropiata de ceea ce se numeste o productie de arta.

ultima data am vizionat flight, cu denzel washington. o creatie cu intriga si suspans, cu efecte spectaculoase dar 100% americaneasca, in care binele invinge vitejeste iar eroul alege puscaria pentru a-si purifica sufletul si a-si dezalcooliza creierii. inainte de movie, am rontait ceva gustos la kfc, asta si pentru ca n-am destui bani de-o ciorba fierbinte, ardeleneasca, si un gratar asezonat cu un pilaf sirbesc si o caserola de muraturi otetite. in timp ce imi faceam siesta cu un pahar de cola zero, pentru care draga mea m-ar urechea iarasi, la o masa alaturata s-a asezat un domn, la 35, insotit de fiica sa, cam de 8. domnisoara m-a fermecat pur si simplu atit de reusita era. oamenii, se vedea de la o posta, dupa straie si port se prezentau a fi de conditie foarte buna, fara insa a epata. fecioara, bruneta si cu parul lung, tuns drept, acompaniata, cum altfel? de o papusa barbie, era incantatoare, vadit satisfacuta de faptul ca taticul nu uitase de promisiunea unui mac.

mi-am amintit, subit, cit de mult imi dorisem sa fiu parinte. pina la 30 de ani, visasem, nu o data, cum, la nasterea copilului meu, voi da o petrecere uriasa, in care, la momentul potrivit, dintr-un amvon, voi face semnul tacerii zbintuielilor si voi prezenta sutelor de invitati, desupra capului, pruncul mult dorit, multimea izbucnind in urale romane. am crezut ca voi avea fata sau gemeni, oricum neaparat ceva apartinind sexului frumos. praful s-a ales de fanteziile ce-mi treceau prin cap. urmasii mei, citiva, au fost inghititi de vasele wc-urilor, dupa avorturi ordonate ori consimtite si de subsemnatul sau dupa neputinta tinerii unei sarcini. repet, greselile intotdeauna se platesc iar Dumenezeu iti da dar nu-ti baga in straita. iar acum, ma mai prezint o data, sint singur si-i tirziu.

cind si cind, cotropit de ginduri, trageam cu ochiul inlacramat, fascinat, la fetita. finalmente, aveam sa primesc una zdravana dupa ceafa, the finishing stroke, ravasitoare ca o durere ascutita de sale, atunci cind barbatul i s-a adresat, incheind sederea lor acolo: „gata? atunci sa mergem, Ioana!„…

cu multa afectiune,

dan carpinisan


ciinele bunicii lia

buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,

in 1992 mi-am luat ciine. al 102-lea dalmatian. denver il chema, cu atestat de pedigree, din tata campion, ungur, pe nume bismarck. am incercat sa-l cresc la bloc insa esecul a fost total. eu si prima consoarta plecam dimineata la serviciu si ne intorceam seara. acasa gaseam totul cacat si pisat, caci pe catel n-avea cine sa-l scoata afara, sa-l plimbe, sa se joace cu el. citeva intimplari mi-l readuc in memorie. odata, stateam intins pe canapea si urmearam un meci la tv. la un moment dat, l-am auzit pe denverica, inca puiandru, schelalaind cu sete. „baiatu, ce faci baiatu, vino aici!” i-am poruncit. nimic. scincetele continuau. intrigat, m-am dat jos si i-am luat urma. l-am gasit plingind, de mama focului, cazut in vasul de wc. altadata, intr-un rar prilej in care am iesit cu el, in lesa, i s-a pus pata pe o pisica. mi-a scapat si a pornit, intr-o goana nebuna, dupa ea. mitul, destept, a pus frina si s-a ascuns sub rotile unui camion. dar patrupedul meu nu s-a mai putut opri si s-a turtit, efectiv, de o anvelopa. vreun sfert de ceas s-a miscat ca beat. cind sa implineasca un an, l-am dus definitiv la pucioasa, orasul de bastina al sotiei. dupa inca un an, am fost curios sa-l revad si l-am vizitat la noua gazda. m-a miriit si m-a latrat feroce. sau nu m-a mai recunoscut si m-a luat drept un strain sau m-a recunoscut. in ambele situatii, mi-a dat o palma.

acum o sa va vorbesc putin despre cel mai frumos, destept si drag catel pe care l-am aflat. era ciinele bunicii lia, bunica ioanei, om la care cea de-a doua mea consoarta a tinut enorm. ianinte de a-l vedea, sotia mi-a tot spus ca este un dulau foarte agresiv care composteaza pe fiecine intra in casa doamnei babeanu, cu citeva exceptii doar. ea spera sa fie si cazul meu. asa a si fost. la vremea cunoasterii, in caransebes, metisul, negru ca taciunele, a venit alergind mincind pamintul spre mine dar, brusc, s-a oprit la picioare. i-am intins mina, sa o miroase. apoi m-am aplecat si l-am mingiiat si scarmanat. se vedea ca patrupedului ii place. deodata, acesta si-a tintuit privirea asupra mea, usor dintr-o parte, si, in cel mai firesc gest cu putinta, mi-a dat, cuvincios, laba: „gorby„…

cu afectiune,

dan carpinisan


dintr-un alt veac

buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,

circula pe internet un e-mail care doreste sa explice de ce unii trimit altora mesaje electronice inglobind poante, leacuri, fotografii inedite, retete culinare, interpretari politice ori economice etc. plus, desigur, nelipsitele apeluri-miracol, in care simpla raspindire a continutului la un minim de 10 destinatari te va ferici, certamente, in urmatoarele 24 de ore. Cel de Sus, cu siguranta, s-a modernizat primul si acum precis sade in fata unui leptop de ultima generatie, hotarind, printr-un singur click, cui sa dea like si punindu-i mina pe crestet.

ni se spune, in acel e-mail, ca unii expediaza altora tot felul de glumite, informatii sau abordari recente nu pentru a sicana ori din lipsa de ocupatie, ci pentru ca, fie si o secunda, s-au gindit la adrisanti. nu pot sa neg o atare demonstratie, eu fiind exact unul dintre cei care chiar fac asta: saptaminal, va trimit cite o opinie proprie, insotita de bancuri. este o modalitate prin care caut sa va tin aproape si sa va arat ca va am in inima, prin intermediul careia incerc sa va pun sa reflectati si sa va descretesc, oleaca, fruntile.

comunicarea mea regulata nu ajunge insa la toti. de-a lungul timpului, pe doi colegi i-am exclus de pe lista, din ratiuni personale, pentru rea conduita. mai exista un al treilea privat de mesajele mele, iertata-mi fie fudulia, si la acesta vreau sa ma refer un pic. este vorba de rodovica moldovan. ea duce o viata simpla, cu frica intru Domnul si deloc usoara. slujba modesta la unul din teatrele capitalei face ca chiverniseala lunara sa nu-i permita un abonament la internet. conversam, totusi, cind si cind, pe mobil. de cele mai multe dati ma apeleaza ea, intrebindu-ma ce mai fac si invitindu-ma sa vizionez, gratuit, cite un spectacol la majestic. in doua-trei rinduri, am acceptat cu mare placere.

taman ieri, adicatelea vineri, felurite afectiuni care imi bintuie, ca la 70 de ani, un trup de 50, s-au pus sa-si faca de cap, alaturindu-se ploii si burnitei de afara. de unde eram eu depresiv, am devenit, in ore putine si astenic si totalmente abulic. ginduri colorate funest imi cutreierau creierii. as fi vrut sa schimb citeva cuvinte cu cineva, sa ma mai relaxez dar pe cine sa deranjezi?! telefoanele taceau milc iar calculatorul soma. taman cind mi-era ceasul mai nenorocit, a sunat rodovica: „esti bine? mai, carpinisan, nu vii simbata sau duminica la o piesa interesanta?„.

Dumnezeu isi deschisese, din nou, portile Cerului pentru mine. mintenas, m-am simtit mai intremat. rodovica se transformase, fara sa stie, intr-o nefertiti a sufletului meu, intr-o tamaduitoare dintr-un alt veac si o alta lume. poate nici nu-i atita de mirare, intrucit, pina la urma, vorbesc de singura femeie care, de peste un an, ma scoate, inca si pe banii ei cum s-ar zice, in oras…

cu afectiune,

dan carpinisan


cupe de inghetata

buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,

imi place sa merg la mall. in bucuresti, am complexul meu preferat, cel din vitan, infiintat in 1999 pe scheletul unui fost „circ al foamei„. m-a impresionat din prima. la doar citeva zile de la inaugurare, am fost acolo cu ioana si cu familia doctorului popescu. am mincat un sortiment de cartof copt, grozav, „krumpir” parca ii zicea, si am privit, minute in sir, jocul ghirlandelor de apa care se inaltau pina la coperisul boltit. pe locul secund vine baneasa, podiumul fiind completat, in viziunea mea, de liberty center.

cit am avut bani, de la mall vitan mi-am facut in general cumpararturile, de orice fel ar fi fost ele. magazinul favorit, de toale, e mark & spencer. tot aici imi placea sa merg la film sau sa imbuc ceva, fie la fast food, fie la unul din restaurante, ceea ce poate parea paradoxal pentru un individ care iubeste zgomotul bodegii si adora tumultul pub-ului. parcarea s-a dezvoltat, mult, in timp iar azi e foarte generoasa. toaletele curate. marturisesc ca in 2012, odata cu prabusirea mea financiara totala, n-am fost decit o data, inainte de ziua mea, cind mi-am cumparat niste ciorapi, evident de la M & S. zilele trecute, mi s-a facut un dor intens de forfota lui. am hotarit sa intreprind ceva.

astfel, de curind, mi-am facut curaj si am contabilizat numerarul. imbarbatat de socoteala si de soarele de afara am purces spre mall-ul meu drag. cea dintii oprire a fost la cinematograf. am vizionat „django unchained„, eu fiind topit dupa productiile lui tarantino. mi-am luat o punga mare de pop-corn si un butoias de cola zero si m-am asezat, plescaind satisfacut, intr-un fotoliu central. nici  n-am stiut cind au trecut trei ceasuri. dupa ce am iesit din sala, m-am pus pe ceva window shopping. asta mi-a stirnit pofta de mincare. am optat pentru citeva cupe de inghetata, la o cafenea din subsol.

de la o masuta retrasa, am contemplat, timp de aproape o ora, animatia continua si parada modei. mai mereu, torsuri lucrate insoteau picioare perfecte, pina in git, si sini tremuratori. glezne fine si chipuri angelice mi-au dezaburit retina si mi-au adus aminte ca, totusi, inca traiesc si ca, daca nu barbat, macar sint om. am decis, pe cit posibil, sa repet saptaminal experienta cu mall-ul. intr-un final, m-am ridicat si imbracindu-mi geaca si inseuindu-ma cu rucsacelul m-am gindit la un vers, un singur vers, de-al lui topirceanu: „si surizind ma uit la tine, cum tot mai mult, te-ndepartezi…

cu afectiune,

dan carpinisan