there is only one united

Archive for aprilie, 2013

sarutarile noastre furisate

buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,

parculetul era in capatul strazii aviator traian vasile, pe care locuiam, vecin cu vila pe trei niveluri a familiei liviei popa. cind s-a intors in tara, dupa mult timp, in iunie 2012, pentru o scurta vizita, livia a fost sa-si vada si casa parinteasca. s-a oprit, civilizat, in fata portii. de dincolo, a observat-o o doamna mai in virsta, locatara actuala a imobilului. cele doua femei au simtit, imediat, o atractie una catre cealalta. musafira nesteptata a fost poftita inauntru. asa a descoperit, la o cafea nemteasca, ca proprietarii de astazi sint venti tocmai din germania, adica exact de acolo unde plecase ea, vreme in urma. au plins, amindoua, depanind amintiri. ce frumosi trebuie ca erau ochii liviei, aposi, picurind lacrimi. ce frumoasa, livia!

praculetul, un fel de patrat, de 25 x 20, acoperit cu nisip si, razlet, de smocuri de iarba, era strajuit, pe doua laturi, de gardurile caselor iar pe celelalte doua, de la strada, pazit de pomi. vreo doi il intepau chiar la interior. in ei obisnuiam sa ne mai suim, pe cind ne aflam tinci, si acolo cred ca s-a pricopsit doru haiduc cu spranumele de „gibonul„. cele citeva banci ale primariei isi schimbasera, demult, destinatia. fusesera rasucite si transformate in porti pentru fotbal. nu de putine ori, parculetul se metamorfoza, mai ales vara, in copacabana noastra. ii lipsea numai o geana de apa.

nu doar sportul rege il acapara. jucam si „mingea la gropita„, oare mai exista azi aceasta distractie? uneori, il foloseam pentru „armas„. dar cea mai nostima  indeletnicire mi s-a parut a fi una nocturna si extra-sportiva. uneori, seara, insotiti si incurajati de parinti, noi baietii ne stringeam pentru a stabili campionul celui mai gustos cartof copt. fiecare concurent sapa o adincitura, aduna in ea crengute marunte, ca pentru un cuib de vrabie, apoi dadea foc. leguma o acoperea cu poleiala si o incingea la jar, intorcind-o, regulat, pe toate partile. cind considera ca era gata, scotea cartoful, il taia, il dadea cu sare si condimente si il prezenta juriului. imi amintesc, parca a fost ieri, ca o data am cistigat chiar eu, rasplata pe care o consider, intrucitva, binemeritata deoarece, pina la urma, parculetul era pe strada mea.

parculetul n-a stiut sa depene povesti de dragoste, ci numai galagia jocului. pentru intilniri si plimbari intime, cel mai bun loc era ulita sandu aldea, care unea bulevardul 1 mai de strandul tineretului. in capatul ei se afla gradinita particulara pe care am frecventat-o multi dintre eroii de atunci. aviator sandu aldea avea vile aratoase si era privegheata, buna parte, de mesteceni, poate cei mai frumosi arbori. acestia isi aplecau, dupa fiecare asfintit, discret si tacut, ramurile, pentru a ascunde sarutarile noastre furisate…

cu afectiune,

dan carpinisan


multumita amfitrioanei mele

buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,

cind am intrat in cabinetul notarial al doamnei florentina ana rembas era multa liniste. am fost punctual, ajungind exact la ora amiezii, atunci cind mi se stabilise intilnirea. de citiva ani, nu foarte multi, mi-am corectat aproape total obiceiul de a intirzia. mi-am dat seama – greoi veti spune si va dau dreptate -, ca majoritatea oamenilor se prezinta la fix, ba mai mult, nu putini, vin binisor mai devreme la punctul stabilit. pe vremea lui ceasuescu nicolae, apaream la rendez-vous si cu o jumatate de ora de retard, spre disperarea, justificata, a celor ce ma asteptau. acum m-am potolit. chestiunea, ca si lasatul de fumat, o consider un cistig iar aceia cu care am intrevederea par a fi extrem de satisfacuti ca eu sosesc in timp.

o asistenta ‘naltuta si atoasa, cu un zimbet ademenitor, m-a invitat sa iau loc in biroul fostei colege de generala. m-am conformat, asezindu-ma, comod, pe o sofa-fotoliu. in citeva minute in incapere s-a ivit si florentina. nu singura insa. in bratele ei, cuibarita ca la mama, sedea o pisica de doi anisori, pe nume sweetees, nadajduiesc in faptul ca am caligrafiat corect. pe mita, gazda mea o gasise antart, in scara blocului, pripasita linga un calorifer. de atunci, vieata cotoroabei s-a schimbat substantial, asa cum probabil va inchipuiti: alint, canapelute moi, mincarica buna, blana lucioasa. vreme indelungata am crezut ca aceste mici feline domestice nu sint decit niste increzute, la nimic folositoare, cu exceptia alergatului prin domiciliu a vreunui neastimparat jerry. recent, am citit ca, dimpotriva, pisicile absorb energiile negative, ferindu-si stapinii de destule lucruri rele.

doamna notar a tinut sa ma omeneasca, prezentindu-mi un meniu bogat. am optat pentru fursecuri si orange juice. apoi, am palavragit felurite. partenera de discutie mi-a lamurit si neintelegerea rezultata din aceea ca nu mi-a raspuns la felicitarile de ziua ei. „primesc, posibil, sute de mesaje. mi-e greu sa dau replay la toti si nici nu incerc asta„. satisfacut de cele auzite, ne-am indreptat atentia catre din ce in ce mai apropiata reuniune prilejuita de implinirea a 35 de ani de la terminarea scolii elementare, eveniment de care se ocupa, cu acribie si osirdie, mihaela ianculescu.

am petrecut doua ore extrem de placute si aceasta multumita amfitrioanei mele. spre finalul vizitei, cind telefoanele si fax-ul incepusera sa sune neincetat, florentina mi-a rezolvat, pro bono, si chestuinea profesionala pentru care o deranjasem. mai mult, mi-a recomandat si un avocat, o doamna distinsa, cu un suris tulburator, care deja se ocupa de cazul meu, in conditii extrem de favorabile mie, cel putin.

cind am parasit cabinetul notarial al anei rembas eram un om linistit iar acasa, in sfirsit, am putut dormi fara sa fiu agresat de vise macabre. poate ca sweetees se ocupase, un pic, fara sa realizez, pe gratis la rindu-i, si de fortele daunatoare care imi guverneaza existenta in ultima perioada. totusi, mai mult ca sigur, intuiesc ca a fost numai rodul florentinei care, cu dibacie si compasiune, a cautat sa ma faca sa inteleg ca nu sint nimic altceva decit egalul ei…

cu multa afectiune,

dan carpinisan


rostul acestui apel

buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,

la un moment dat, a zbirniit mobilul. ecranul afisa doar un numar ascuns, chestie pe care o urasc. am raspuns, totusi. cealalta voce era intr-o engleza impecabila, cu accent.

dan? oh, sint incintata ca te-am prins. nu te deranjez? ce bine… numele meu e rebecca, rebecca hall. posibil sa fi auzit de mine. daca sint una si aceeasi cu artista care joaca in „parade’s end„? da, ha, ha, eu sint… pari surprins. intr-un fel, nu ma mira. cred ca si eu as fi fost la fel daca m-ai fi sunat tu pe mine. m-as fi intrebat, in primul rind, de unde naiba ai numarul. eu sint o persoana, sa zicem, un piculet mai cunoscuta, celebra poate? nu, celebra e prea mult spus insa numarul privat chiar nu mi-l poti afla gugalind. la tine, recunosc, a fost destul de simplu. am un amic foarte destoinic in probleme it. nu m-a putut refuza nici de data asta. in fine, te plictisesc, oh dear me, nu-i asa?

deloc, deloc, aproape ca am tipat. numai ca, trebuie sa recunosc, sint nitelus mirat, adica foarte. te rog, imi primul rind, sa-mi scuzi rostirea,  I’m speaking English very badly. nadajduiesc ca o sa ma pricepi. cu toate acestea, nu realizez de ce m-ai sunat, de ce ma cauta o celebritate? de ce se intereseaza de mine o domnisoara asa de frumoasa si cu douzeci de ani mai tinara? singurul lucru care ne lega pina acum e serialul de care am amintit si faptul ca am spus tuturor prietenilor mei cit de mult te plac. pentru ca, da, esti ingrozitor de frumoasa! bine, iarta-ma, nu las la urma jocul actoricesc, impecabil in ceea ce am vazut pina acum. dar sint barbat, inca unul singur, izolat de parfumul unei femei si de feromonii senzualitatii. si ma vad nevoit sa o repet: arati formidabil, colosal de atragatoare. scena din preajma frontului, in care esti gata sa faci, in sfirsit, dragoste cu sotul tau… ai parul lung, roscat, intins peste cearceafurile albe…bine, esti inca foarte tinara, lucrurile se mai schimba dupa niste ani. of, imi pare rau, vesnica mea inclinatie spre pesimism, spre culorile inchise. deocamdata, bineinteles, bucura-te de ce ai! banuiesc ca asta si faci.

esti chiar amuzant! si, deslusesc, foarte sincer. multumesc pentru complimente! desigur, timpul o sa treaca si, o data cu el, si vremea mea de glorie. provizoriu  insa nu vreau sa ma gindesc la asta, doresc numai sa am parte de ceea ce mi se ofera. te intrebi de ce m-am pornit sa dau de tine, de dan car-pi-ni-san, pronunt corect?, ah, e ok atunci. un ins de 50 de ani din romania, o tara despre care I know very little, ceva despre contele dracula si vampiri, de ce sa te mint. dragul meu, mi-e teama ca, pentru moment, nu pot sa-ti destainui rostul acestui apel. dar toate se vor clarifica, iti promit. spune-mi, ce faceai?

hmmm. abia terminasem o repriza buna de vegetat, de cautat solutii, framaintari dedicate introspectiilor si retrospectiilor. obosit pentru ca nu am chei la cite lacate e necesar sa fie deschise, m-am ridicat de pe canapea. acum ma plimbam printre antiquities. de fix un deceniu string obiecte batrine, pe care le-am dispus in apartament, ca intr-un mic muzeu. ieri, desi stau foarte rau cu banii, tocmai am cumparat, la preturi accesibile, 15 euro ambele, doua piese grozave: o iconita ruseasca, pictata manual, cu ferecatura de argint, veche de un secol si un sfesnic wmf la fel de in virsta. le-am curatat, le-am bibilit, le-am catalogat si le-am asezat la locurile lor, pe orfevrarii. iubesc enorm antichitatile, m-am atasat de ele. mai bine ma ispravesc de foame decit sa vind ceva in care e si sufletul meu. „un colectionar adevarat moare cu ceea ce a colectionat„, suna un dicton. am convingerea ca asa si este. ma aflu la stadiul, sper sa intelegi, la care lucrul cules, articolul achizitionat, a ajuns din bun posedat, stapinit, sa ma posede el pe mine. de data aceasta, eu te plictisesc, sint convins. insa daca m-ai intrebat…

la un moment dat, a zbirniit mobilul. ecranul luminos imi semnala ca ma cauta andra stancu. andra s-a aratat profund ingrijorata de starea mea, de ceea ce razbate din ultimele mele scrieri. a incercat sa ma descoasa, de una de alta. m-a invitat si la o cafea, in curtea-i in care miroase deja a primavara si care e pazita de lady, un splendid exemplar de dog argentinian. nu i-am spus fostei colege prea multe, mi-e si mie sila, va implor sa ma credeti, sa tot vorbesc despre puroi si neant. dar interlocutoarea mea nu s-a lasat si mi-a fagaduit ca va cauta sa-mi gaseasca o activitate, legata de pasiunea mea, un fel de slujbusoara prin care sa-mi sporesc veniturile.

dupa visarea cu rebecca hall, andra mi-a asternut in fata o fisie de concret…

cu afectiune,

dan carpinisan


A B C

buna dimineata, buna ziua buna seara, oriunde va veti afla

am vorbit recent, la telefon, cu un amic comun dar caruia nu o sa-i dau numele. l-am felicitat, din inima, pentru faptul ca si-a gasit o slujba si nu una oarecare, ci un serviciu bun, aproape de casa. el insa era putin abatut. se obisnuise, de ceva timp, cu libertatea deplina, ba chiar, in baza unor economii, isi schitase unele planuri de mindre drumetii europene, pentru cind soarele va fi mai aprig. am cautat sa-i sugerez ca e mai bine astfel si ca viata i-a intins o mina, poate nesperata, in aceste vremuri deloc usoare. va avea timp de excursii in concedii, vacante mai mici ca durata decit ce-si propusese acum, e adevarat, dar pe care, sint convins, le va gusta mai abitir. in plus, i-am amintit, proaspatul loc de munca ii va permite sa-si plateasca, fara multa sinchiseala, facturile curente, ceea ce eu, in prezent, am subliniat, abia daca pot face, cu mari chinuri, scamatorii si nopti nedormite. a parut ca asculta, a ris incet si, apoi, m-a intrebat, parca batindu-ma, usor, pe umar: „tu esti bine, dan, nu?„. bineinteles ca sint bine, ce naiba as avea sa nu fiu bine….

A) pe la mijlocul lui februarie, insotit de citiva prieteni, am mers sa vad o piesa. evident ca la teatrul act. urma sa-mi fie prezentata si o duduie, precum califica draga mea femeile inca necasatorite. imbaiat si parfumat am ajuns la punctul de intilnire cu vreo 20 de minute mai devreme. asa ca am intrat intr-un mic magazin alimentar. facindu-mi griji pentru prestatia si prestanta mea din urmatoarele ore, cautam niste bombonele mentolate, accesoriu cu care sa imbunatatesc calitatea respiratiei. am ales ceva si am rugat vinzatoarea sa ma ajute sa deschid cutioara, intrucit nu cunosteam sistemul. amabila, aceasta m-a sprijinit, folosindu-se de un obiect ascutit. „va rog, fiti atenta sa nu va vatamati!„, m-am impacientat. tintuindu-ma drept in ochi, tinara mi-a raspuns: „incerc cit pot sa evit neplacerile, dupa cit de mult am fost ranita in viata” si a continuat sa ma fixeze cu irisii ei frumosi, de smarald. n-am stiut cum sa reactionez, fisticindu-ma totalmente. am luat produsul, am multumit, si, deplasindu-ma cu spatele, in pasi mici, aidoma gheiselor care pleaca de la stapin, am parasit incinta…

B) o zi dupa 1 martie, am fost invitat la nasii mei de cununie cu ioana. acolo urma sa ma vad cu mai multe persoane de sex feminin. cum n-aveam martisoare pregatite, m-am gindit sa merg la mall, poate gasesc ceva mai deosebit si la un pret modic, totusi. imi doream, nu neg, si sa maninc o inghetata „la dolce vita” la cafeneaua mea preferata. odata poposit la destinatie am constatat ca cel mai bine si mai frumos as iesi cumparind, de la o florarie cu lustru, vorba irinei t, citeva cochete buchetele de zambile. am achizitionat unul in plus, gindindu-ma sa il ofer celei care-mi va servi, peste citeva minute, delicioasa crema congelata. zis si facut. numai ce fetiscanei ce mi-a luat comanda gestul meu i s-a parut o impietate. s-a dat un pas in spate si s-a holbat ca la urs. am avut impresia ca daca i-as fi propus o partida de sex oral, acolo, pe loc, n-ar fi fost atit de oripilata. la plecare, in timp ce urcam pe scarile rulante, am privit, trist, masuta la care am stat si mica planta ramasa stinghera, mai solitara decit sufletul meu…

C) saptaminile trecute, intr-o vineri, m-am dus la sensiblu, cea mai buna farmacie din cartier, pentru a-mi procura, cu reteta compensata, medicamentele lunare. ramasesem chiar pe stoc zero. ghinion insa, computerele drogheriei nu functionau iar, prin urmare, doctoriile nu aveau cum sa-mi fie eliberate cu reducerea substantiala de care inca beneficiez. i-am solicitat spiteritei, o persoana pina in 35 de ani, sa gaseasca o solutie. impreuna am deslusit faptul ca poate sa-mi dea, pentru doua-trei zile, pina s-o remedia defectiunea survenita la server-ul central, citeva pilule, cit sa ma mentin functional. „va costa 13 lei dar nu o sa va iau banii, am incredere in dumneavoastra, doar sinteti client vechi. ne socotim, luni dupa-amiaza, cu totul„, mi-a spus. am replicat, voios fiind pentru ca se desoperise, finalmente, o rezolvare a situatiei delicate in care ma aflasem: „va atrag atentia ca traiesc singur si ca daca, peste week-end, Dumnezeu ma ia la El, nimeni nu o sa stie de datoria mea si o sa ramineti in paguba„. brusc, femeia s-a uitat la mine ca si cum atunci m-ar fi vazut prima oara, decretind: „a, pai daca asa stau lucrurile, atunci va rog sa-mi platiti acum„. m-am executat…

 

asa ca dragul meu prieten din deschiderea acestor rinduri, ma vad nevoit sa-ti repet: ce naiba as avea sa nu fiu bine…

cu multa afectiune,

dan carpinisan