there is only one united

Archive for iulie, 2013

peste multe asfintituri

buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,

joi seara, am revazut-o pe dana raluca popescu, doctorita newyorkeza, fapt care, neindoios, m-a fericit. am avut-o in fata ochilor pret de patru ceasuri si mi-am dat seama ca n-a fost doar marea mea dragoste din scoala generala, ci si ca o voi iubi de-a pururi. scuzati-ma voi celelalte colege dar dana e glorios de frumoasa si de incintatoare! chiar si avind sotul alaturi, chiar si intrebindu-ma, asa, ca dintr-o doara, de catalin, imi venea sa o inramez si sa o atirn luna in noaptea vietii mele.

joi seara insa cupidon m-a sagetat si datorita lui carmen virsa, amoarea mea secreta din clasa a VIII-a. „nasuc” a ramas o prezenta fina si ii voi multumi mereu pentru zimbetul de zaraza si privirea albastra, fara nouri dar cu aceiasi sori in jurul carora, atunci, mi-am dorit, atit de puternic, sa graviteze si spiritul meu.

joi seara le-am iubit, deopotriva, pe andra, pe mihaela, pe rodovica, pe iuliana, pe ana rembas, pe liliana, pe denisa. si totusi, joi seara, m-am indragostit cel mai tare de cineva de departe, o fiinta care, cind sarbatoarea abia incepuse, m-a sunat din montreal pentru a ne spune ca e alaturi de noi cu tot sufletul si ca ne doreste, simplu, petrecere buna. gestul nicoletei dinca m-a inlacramat de-a dreptul si, pe loc, mi-am promis ca atunci cind o voi revedea, daca Dumnezeu va ingadui, o voi rapi calare pe un vers de-al lui nechita si ma voi ascunde cu ea in zarea unei poieni fardata cu narcise. vom sta culcati in pajiste peste multe asfintituri iar eu voi veghea si voi implinta fire de iarba in inima tuturor nalucirilor care vor cuteza sa-i tulbure visele…

cu multa afectiune,

dan carpinisan

Reclame

ins fara insusiri

buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla

am constatat,  invitat fiind, ca un prinz de seara alaturi de irina virginia dragulanescu este o placere, aidoma unei sedinte linistitoare de reflexoterapie. miinile pricepute ale terapeutului au fost inlocuite, vreme de trei ceasuri, de zimbetul gazdei, de farmecul povestirilor ei, de cunostintele ingineresti, economice, culinare, lingvistice ori de design vestimentar pe care le stapineste si le conduce prin mijlocirea unui capastru maiastru.

in principal insa am revazut modestia irinei. repet, ea nu face deloc caz de succesele profesionale, de educatie dar tine sa le puncteze precum stie o codana desculta sa-si sublinieze, presupus nevinovat, unduirea imbietoare a soldurilor, pe drumul colbit spre casa si purtind pe umar ulciorul, aburind, cu apa rece. vreau, aici, sa raspindesc faptul, magulitor pentru amfitrioana mea de joia trecuta insa, deopotriva, si pentru noi, prietenii si colegii ei de pretutindeni, ca unul din recentele articole publicate, in strainatate, de profesorul universitar dragulanescu este, actualmente, in top 10 american al referatelor de specialitate.

nu-i vreme si nici rost, probabil, sa ne mihnim sau sa invidiem cu rea credinta. desi, noul ei triumf m-a facut, evident, sa ma gindesc inca o data la reportajele mele vechi si ingalbenite, de redactor sportiv, la eseurile si panseurile pe care le-am crezut, cindva, spunatoare de noima, ba chiar si la aceste mesaje hebdomadare catre voi, trimise cu obstinatie, de peste doi ani, si catre unele adrese electronice care, vai mie, aflu ca nu sint cercetate vreodata. rareori, atunci cind ma intilnesc cu cite un cumparator bucurestean al gunoaielor personale listate pe okazii.ro, mi se pune intrebarea: „nu sinteti acel dan carpinisan, jurnalistul de la gazeta?„. aducerea aminte a respectivului nu-mi gidila eul, ba din contra. imi voi permite, numai pentru ca simt la fel si nicidecum intrucit as avea un pret asemanator, sa raspund, de acum incolo, exact ca emil cioran, in anii senectutii: „am fost„. azi exist doar ca un ins fara insusiri, ultima tirfa cu care nu vrea sa urce nimeni.

am constatat,  la sfirsitul prinzului de seara alaturi de irina virginia, ca despartirea de ea m-a panicat. mi-e teama ca prea curind nu-mi va mai bate inima atit de tantos, aflindu-ma in vecinatatea unei femei ce este o mona lisa a emotiilor imateriale si o gioconda a privelistilor exterioare…

cu afectiune,

dan carpinisan


le tour 100

buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,

asadar, christopher froome a cistigat, duminica, editia centenara a turului ciclist al frantei. un britanic invingator in le tour 100 are, pentru locuitorii din hexagon, acelasi impact ca cel ce ar fi resimtit de americani daca in timpul sarbatoririi zilei nationale a sua, pe 4 iulie, s-ar cinta imnul de stat al rusiei.

fara echivoc o repet, sint un suporter inrait al tuturor sportivilor apartinind regatului unit. ei mi-au facut, de-a lungul vietii, numeroase surprize placute. asa, spre exemplu, l-am putut admira pe sculpturalul linford christie dominind, neasteptat, vreo citiva ani, suta de metri la atletism, proba pe care mai mereu si-au revendicat-o sprinterii lumii noi. sir steven redgrave a cucerit aurul la canotaj la cinci olimpiade consecutive, 1984 – 2000. reprezentativa de rugby a angliei a iesit campiona mondiala in 2003, pe tarim australian, in ultima secunda, intr-o finala, de neuitat, cu wallabies, adica chiar formatia gazda. acum peste un deceniu, pugilistul lennox lewis a dat de podeaua ringului cu cei mai puternici grei ai momentului. echipele de fotbal din albion s-au impus de nenumarate ori in cupele continentale. nigel mansell, damon hill sau jenson button au luat in stapinire laurii mapamondului in spectaculoasele curse de F1. iar sir chris hoy a subjugat, pina mai ieri, ca nimeni altul, universul velodromului.

in vremea din urma, sportul insular m-a uimit si bucurat inca si mai mult. au aparut campioni noi, oarecum neasteptati. beth tweddle a fost world champion la paralele, in 2006, aparat la care cam tot de atunci renumitele gimnaste romance nu mai intra in primele zece. mo farah a izbutit o memorabila dubla la 5000 si 10000 de metri, la JO din 2012, unde reprezentativa marii britanii s-a clasat pe un rasunator loc 3 pe tari. acum citeva zile, tot mo farah a batut, surprinzator, si recordul european la 1500 m. minunata jess ennis-hill detine suprematia heptalonului, ca sa raminem la atletism. scotianul andy murray a triumfat, de curind, la wimbledon, fiind primul tenisman sub stindardul union jack care reuseste asta de 78 de ani incoace. la cricket, vestitul the ashes dintre anglia vs australia e controlat, in ultimul timp, de nationala din emisfera nordica. sir bradley wiggins s-a incununat invingator in turul frantei de anul trecut, devenind intiiul britanic cistigator al celebrei bucle. iar deunazi, chris froome, asa cum spuneam, a marcat o alta biruinta, iata ca la rind, a regatului unit in aceeasi competitie.

in ritmul actual, nu este exclus ca, degraba, un longilin, uscativ, albicios, plesuv si pistruiat sportiv galez, venit de nicaieri, sa iasa primul din lume la tenis de masa, dupa ce va fi invins, fara drept de apel, pe cei mai valorosi 8 pinpongisti chinezi, autohtoni ori naturalizati de altii. succese deosebite si stranii ar putea purta insemnele coroanei britanice, in viitorul apropiat, la polo pe apa si, de ce nu, la sabie si spada.

pina si la baschet masculin vad nascindu-se, repejor, un dream team senzational al great britain, care sa-i spulbere, cu 137-69, pe urmasii lui air jordan sau „sir” charles barkley, intr-o finala olimpica disputata, unde altundeva, decit la chicago. da, chiar asa, 137-69! cu toate acestea, desi sint convins ca bunul Dumnezeu ma va face sa fiu intr-o forma acceptabila si la 180 de ani, ceva n-am sa prind, n-am sa vad, nu o sa se intimple: o reprezentativa britanica, de preferinta anglia, cistigind titlul mondial la fotbal, adica la cea mai importanta disciplina sportiva, una din multele inventate in albion. si daca, totusi, asta se va petrece, atunci viziunea mea este ca, in acea zi, concomitent cu isprava incredibila a insularilor in sportul rege, pe intreg teritoriul rusiei, de la kremlin in sahalin, se va intona si fredona, in draci, numai imnul de stat al usa…

cu afectiune,

dan carpinisan


zapada sau ger

buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,

<< draga roxana,

ultima oara cred ca ne-am vazut in 2007, la funeraliile tatalui tau. iar ultima data cind am vorbit la telefon – inainte de a ma suna tu, cind am implinit o jumatate de veac de vietuire, pe 8 iulie curent -, a fost in 2009. tot tu ai facut-o si atunci si tot de ziua mea. in afara de urari, ai apucat sa-mi spui, cu dojana, si ca nu ne mai auzisem de multisor. ti-am raspuns, mintind, ca avusesem de mai multe ori intentia de a te suna dar iti ratacisem numarul. mi l-ai dat chiar atunci. m-am prefacut ca te ascult cu atentie si ca–l scriu insa nu l-am notat nicaieri. pur si simplu nu ma mai interesa(i).

vreau sa-ti marturisesc ca nu apelul tau de „la multi ani!” m-a motivat in a-ti scrie aceste rinduri si nici faptul ca esti singe din singele meu, adica unica mea verisoara, chiar daca de gradul al III-a, pe care o stiu. am un var primar, mihai hurduc, din partea mamei, pe care-l evit cu obstinatie, din acelasi motiv care m-a facut sa te dau si pe tine la o parte. de la un moment dat, nu ne mai intelegeam absolut deloc, eram evident paraleli si in cuget si-n simtiri.

mihai hurduc m-a tratat intotdeauna cu superioritate iar eu am pus acest aspect in special pe seama diferentei de virsta, el fiind mai mare cu 8 ani. o fi avut si alte motive. daca da, atunci batar nici nu le banui. poate asa e firea lui, poate asa se poarta cu lumea intreaga. tu, tot de la un moment dat, la fel, dovedeai o placere atroce din a ma lua peste picior sau, macar, din a incerca asta. ai mers pina intr-acolo incit si la inmormintarea tatalui tau, in timpul praznicului, mi-ai zis vreo doua. cred ca un piculet ti-ai dat seama ca depasisesi masura intrucit ai tinut sa-ti motivezi replicile prin ceva ce ti-am spus sau ti-am facut eu in tinerete. cu onestitate, nu mai imi aduc aminte argumentatia ta exacta. stiu doar ca, acolo si atunci, m-am simtit foarte prost, asa ca, admit, ti-ai atins scopul.

in fapt, acesta este motivul care m-a indemnat sa-ti scriu. conduita mea anterioara fata de tine. in perioada 1980 – 2000 (inclusiv), rastimp care te-a inclus, uneori cu virf si indesat, in anturajul meu, recunosc, m-am purtat oribil cu majoritatea persoanelor din preajma. de ce? mi-e greu sa gasesc o explicatie. educatie primisem, slava Domnului, de la parinti, care au fost niste oameni deosebiti. in primul rind, intuiesc astazi, am fost un mare complexat si incercam, prin fronda si zeflemea, sa-mi acopar atit o emotivitate ridicata, nativa dar cauzata si de lipsurile materiale, cit si carentele multiple. am produs mult rau apropiatilor, cu gindul, cu slova si cu fapta, jignind la foc automat, in dreapta si in stinga.

pe urma, inca dinaintea mariajului cu ioana, fie el unul, finalmente, esuat am inceput, catinel, sa ma schimb, zic eu spre bine, proces care continua si in prezent. nu am devenit un sfint si nu am renuntat la ironie. numai ca, inainte de deschide gura ori de a infaptui ceva, chibzuiesc de doua ori. nu mai imi plac, deloc, clinciurile verbale, fie ele si din acelea pe care unii le considera fineturi desi nu sint, in realitate, decit ocari mascate. apoi, m-am apropiat suficient de Dumnezeu, cit sa imi dau seama ce bun a fost El cu mine si cit de nesocotitor si de badaran eu.

nu doresc insa sa fac dintr-un simplu mesaj, un roman. concluzia ar fi aceea ca, te rog, draga roxana, din tot sufletul, sa ma ierti! si chiar daca nu o vei face, vreau ca tu sa stii ca eu ma caiesc amarnic pentru faptul ca, prin prostie si absurd, ti-am pricinuit si tie, cu siguranta, destule clipe neplacute, amare. misiva de fata nu vrea, pe de alta parte, nici sa fie o imbiere la o relatie noua, intre noi, incepind de miine. dar daca tu vei socoti ca mai avem, cu glas domol, ceva a ne spune, iti stau la dispozitie.

in fond, trebuie sa admit asta, sint destule si intimplarile frumoase petrecute impreuna, mici suveniruri pe care ni le-a oferit viata si care, nu neg, se impletesc si ne leaga…

cu afectiune,

dan carpinisan >>

________________________________________________________________________

<< draga dana,

ti-am trimis si tie, in bbc, mesajul adresat roxanei neagoe (ionescu), verisoara mea, pentru ca, am judecat, prin intermediul ei ne-am cunoscut iar, eu, cel putin, am avut, iubindu-te, parte de emotii coplesitoare, pentru care iti multumesc.

poate ca ai sa te amuzi ori ai sa fii dezamagita dar eu consider ca cel mai frumos moment pe care mi l-ai dedicat a fost acela cind ai hotarit sa imi cumperi o pereche de incaltari de vreme rea, cu zapada sau ger. am fost, intr-o seara de toamna tirzie a anului 1985, impreuna, la tine in militari, la unul din magazinele ceausiste si tu chiar ai izbutit sa gasesti, in penuria de marfa ce exista, niste ghetute maro deschis, deloc inalte si oleaca imblanite pe intreg interiorul.

le-am purtat cu foarte mare drag, pentru ca, sincer, erau reusite insa mai ales pentru ca tu mi le daruisesi. tin minte si momentul in care am decis sa ma despart de ele, dupa citeva ierni bune de purtat. talpa se rupsese si se dezlipise, boturile se scofilcisera si se scorojisera. nu acelasi lucru s-a intimplat, peste timp, cu amintirile mele despre tine si despre cit de fericit am fost. iar atunci cind, de multe ori aproape de miezul noptii, ne desparteam, acel „la revedere” precum si tineretea noastra inseamnau pentru mine faptul, sarbatoresc, ca si a doua zi urma sa te reintilnesc…

cu multa afectiune,

dan carpinisan >>


sistemul meu cartezian

buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,

acest mesaj este, in fapt, un raspuns, nicidecum o replica, pe care incerc sa il dau danielei stancu. dana, despre care nu v-am mai scris pina acum, este o persoana importanta a biografiei mele. a fost o domnisoara superba pe care am iubit-o cu nesat  intre 1983 – 1986, anii de dupa ce simina fluture, prima mea prietena, s-a despartit de mine. recent, probabil intr-un moment de plictiseala, dana – traind, azi, in canada, linga calgary, dupa o lunga sedere australiana -, m-a cautat pe google si pe FB. m-a reperat si, banuiesc, a crezut ca a aflat un acelasi dan carpinisan ca acum peste un sfert de veac, ba poate chiar mai simpatic. n-a gasit, din pacate, decit o masinarie ruginita, un morman de fiare contorsionate si incatusate de cabluri care fac inca deliciul rozatoarelor.

<< draga dana,

am citit, pe blog, un articol in care povesteai despre vizitele si prietenii tai de la londra. nu inteleg cum de nu ai ramas in anglia?!„, ma intrebi, nedumerita. „cu toate atractiile bucurestilor, eu nu as fi rezistat, mai ales ca sint numai trei ore de zbor. dupa parerea mea, experienta vietuirii intr-o tara straina este nepretuita. in vizita, in vacanta, nu este acelasi lucru (…) eu am probleme in a sta prea mult intr-un loc. ma feresc sa prind radacini. ma simt acasa oriunde iar pentru mine toti oamenii sint la fel, prietenii mei

desigur, am fost si am ramas completamente diferiti. cunosc foarte bine punctul de vedere pe care mi-l prezinti, acelasi, in buna masura, cu al fostei mele sotii, ioana. ea m-a uluit pur si simplu, intr-o noapte, cind, la o tacla cu un cunoscut, a declamat: „acasa, pentru mine, e doar locul in care dorm” si apoi, peste vreme, „ma simt din ce in ce mai putin ca apartinind acestor meleaguri„. ioana este, actualmente, o reprezentare fidela a unui globe-trotter mecanizat.

eu, dimpotriva, am mai spus-o, sint realmente indragostit de casa mea, care de peste doua decenii este un apartament de bloc si pe care, in timp, am decorat-o si redecorat-o dupa ideile ce mi-au strabatut creierii. ea arata foarte frumos, pe dinauntru, dar oricite imbunatatiri i-as mai aduce, nu va ramine, recunosc, decit o simpla cutie de chibrituri.

dupa ’90 am avut posibilitatea sa circul foarte mult, in special din postura de ziarist sportiv, prin intreaga europa. mai recent, am ajuns si in africa, la piramide, si in asia, trecind bosforul, ba chiar si in sua, la ny. insa intotdeauna mi-au ars talpile sa ma intorc in micuta si cocheta mea locuinta, sa-mi sun prietenii din copilarie si de aproape o viata, sa iesim la o bere si sa sporovaim. grupul nostru, spre exemplu, e in stare sa rememoreze, spre surprinderea sotiilor sau a insotitoarelor, de mii de ori aceleasi intimplari, cu o placere ramasa nealterata, intr-un haz nebun.

asa cum stii sint un britanofil incurabil si ma bucur, nedisimulat, ca, australianca sau canadianca, esti o reprezentanta a coloniilor regatului unit. in ultimii 20 de ani am fost de tot atitea ori in marea britanie, majoritaea timpului, cam 75% estimez, in london. excursii, in general, de minim zece zile. amicul meu james tuite dar si alti insulari m-au chestionat si ei, intrigati: „de ce nu ramii, aici, domnule? vedem ca ne apreciezi poporul si ne iubesti tara. ce te opreste?”.

numai din postura de turist – in opozitie cu tine si, bineinteles, si cu multi altii -, ma pot simti bine in albion. doar asa vad ca nu sint privit ca un intrus de o natie care, oricum, adaposteste milioane si milioane de indieni, pakistanezi, africani, polonezi etc doar asa ma consider de-al lor si simt ca nu imi bag nasul. ma percep, astfel, liber in cea mai frumoasa tara de pe planeta si ma contemplu cetatean al londrei, capitala lumii cu siguranta. daca as fi ramas, globalitatea acestor senzatii care-mi dau, efectiv, fiori, precum un miros de placinta proaspata, ar fi disparut.

cit despre alte tari, acolo nici nu mi-am pus problema ca mi-as putea gasi locul vreodata. posibil sa-mi fi fost si frica, o teama de necunoscut stirnita de un conservatorism exagerat. doresc, totusi, sa ma repet: nu afirm deloc ca universul tau este gresit iar sistemul meu cartezian minunat. sint numai diferente de opinii.

si mai e ceva. n-am putut salaslui, vreme indelungata, pe alte tarimuri si pentru ca nu mi-am putut parasi mama ori nu am vrut sa-mi tradez iubirile. ioana, o ducace sadea, este o exceptie care doar confirma regula. pot merge oricind sa ma asez pe lespedea mormintelor celor dragi care m-au parasit si sa le povestesc felurite. iar la inmormintari, mi-am tinut ambii parinti de mina, conducindu-i spre vesnicie, plingind usor insa linistit, si nu gifiind prin aeroporturi, intre doua avioane…

cu multa afectiune,>>

cu afectiune,

dan carpinisan


singura mea sotie 1 ( asa de mult)

buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,

m-am nascut intr-o zi de luni, 8 iulie, la 6 dimineata, ora la care am si inceput sa va scriu prezentul mesaj. care va sa zica, acum pot sa spun ca nu mai am o virsta incerta: 27, 49 sau 35. de doua minute, tocmai am implinit 50 de ani.

o repet, imi serbez intotdeauna ziua de nastere cu o placere nedisimulata. in special cind e vorba de cifre rotunde. rememorez, cu claritate, cita pasiune am pus in cautarea restaurantului potrivit, la 30 ori ce demersuri demne, poate, de o cauza mai buna am facut pentru antamarea unei vile, la cheia, cind am celebrat 40. de la acest ultim eveniment, imi voi aduce mereu aminte, cu mare pofta, de seara dedicata petrecerii. rind pe rind, la intervale regulate, invitatii mi-au daruit cite ceva, genul acela de cadou pe care sa-l tii minte peste timp. toti, in afara de unul si acela se numea ion john draganescu. orele treceau imperturbabile, sticlele cu bautura deveneau urite foc pe masura ce se goleau insa pretutindeni biruia veselia. cu ultimele frinturi de luciditate inca neinecate in alcool, in vecinatatea miezului noptii, m-am intrebat de ce prietenul in cauza nu imi da nimic. „l-oi fi necajit cu ceva?„, mi-am soptit, pornind sa-l caut cu privirea. l-am decoperit cu greutate, undeva in fundul ogradei imense, inconjurat de bezna si asezat pe o buturuga. „de ce stai singur? te-am suparat?„, l-am asaltat. „nicidecum! uite, mai e foarte putin pina la ora 12. hai, pupa-ma pe amindoi obrajii, am o surpriza pentru tine. de fapt, pentru toti„. si in nici un minut, pe cerul cochetei statiuni din prahova au inceput sa bubuie si sa infloreasca salbe de artificii! te gindeai ca sintem la independence day, atit de mult au tinut si asa de frumoase au fost. toata lumea a izbucnit in urale, aplaudind frenetic. personal, pentru ca era ziua mea si tocmai ce implineam 40 de ani, am explodat efectiv de emotie, adevarat graiesc.

ieri, duminica, la initiativa mihaelei ianculescu, vreo 10 fosti colegi de generala au tinut sa ma sarbatoreasca, un piculet in avans. am acceptat cu entuziasm si n-am regretat. citeva ceasuri, la acelasi restaurant agora, unde s-a petrecut agapa de 35 de ani de la terminarea elementarei, am fost centrul atentiei. inconjurat de lume draga si de baloane colorate, ghiftuit cu mincaruri de soi si bauturi reci, ca din ciocul pinguinului, ovationat in fata unui tort cu luminari fumeginde, am aruncat depresia la cos si, in mai mult rinduri, am ris si am facut oamenii sa rida. astazi, luni, ii astept, incepind cu tea time, la un open bar, pe toti cei ce vor dori sa ma felicite. sint pregatit cu toate „lichiditatile” posibile, frigiderul geme, mai sa-si dea duhul. in cursul saptaminii, alti amici m-au invitat la o pizza iar week-end-ul il voi strabate alaturi de cei mai apropiati.

cum, astfel, sa nu-mi placa aniversarile mele? unde mai pui ca, pe cuvint, am o relatie extrem de amicala cu imbatrinirea, luind-o, aidoma mortii, ca pe ceva firesc. evident, nu-i o bucurie dar nu-i nici cel mai dramatic lucru.

bilantul meu la o jumatate de secol de trai e unul pozitiv, in pofida multor esecuri – de care, aproape in intregime, ma fac vinovat -, si a numeroase faradelegi, pentru care ma caiesc amarnic. cu mine, Dumnezeu a fost mai mult bun, decit drept. am primit absolut tot ce imi puteam dori: parinti impecabili, sanatate, minte, sensibilitate, iubire, ba si ceva arginti. daca ar fi sa o iau de la inceput, n-as schimba mai nimic, bineinteles cu exceptia miseliilor, pe care m-as stradui sa le ocolesc. as cere chiar sa imi rup iarasi mina stinga de doua ori in acelasi loc, sa am cosuri si ochelari pe fata, sa tin cu rapiduletul si cu man. united si sa fiu la fel de stingaci si de temator cu femeiele. ah, si pentru ca tot am ajuns la acest capitol: in situatia, ipotetica, in care as avea dreptul la o noua viata as vrea asa de mult, asa de mult, sa-mi iasa din nou in cale ioana. ioana, singura mea sotie…

cu multa afectiune,

dan carpinisan


adica un inger

buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,

intr-o buna zi – care, finalmente, s-a dovedit a fi proasta -, i-am spus ingerului meu ca-l iubesc iar el s-a suparat si a plecat.

n-aveam de gind, va dau cuvintul de onoare, sa incerc macar sa-l ating, daramite, Doamne fereste! sa-i fac propuneri indecente ori sa-i stric rosturile, cerindu-l, spre exemplu, in casatorie. o asemenea legatura om si Ceruri, nu s-a pomenit decit la Sfintii Imparati Constantin si Elena, de unde si aspectul unei cruci bizantine, care certifica aceasta dualitate. nu, chiar asa de profan si de nating nu sint.

cind i-am marturisit sentimentele mele, nu am dorit decit sa-i multumesc pentru toata grija pe care mi-a purtat-o din clipa in care, pe neasteptate, mi-a patruns in camera. pentru povete, pentru paza buna, pentru indemnul lui, mereu ferm, de a ma stradui in a pune inca o zi in sirul celorlalte.

acum sint un om fara inger si trebuie sa va zic ca se poate trai si asa. esti, aparent, mai slab de inger si mai insingurat insa, daca vrei, poti fi mai aproape de Dumnezeu. de aceea, probabil, exista atitea rugaciuni inchinate Lui si doar citeva dedicate ingerului tau.

numai ca, de cind am fost parasit, brusc, si de spiritul ceresc cu aripi moi, spumoase, am ramas asa, dezorientat si va rog sa ma iertati pentru urmatoarea neintelegere: cum naiba poti avea un astfel de dar, adica un inger, si sa nu-i spui cit de mult il iubesti?

cu multa afectiune,

dan carpinisan