there is only one united

Archive for februarie, 2015

in bratele altcuiva

buna Ioana,

iarta-ma, te rog, tonul scrisorii tale este cald si bun, in timp ce eu, acum, desi cu ochii in lacrimi, sint mai rece.

nimic nu se va mai intoarce in ceea ce priveste hotarirea mea, indiferent ce vei face tu la adresa subsemnatului, bine dar, poate, cu toate ca nu imi imaginez, si rau.

vei regasi unul din raspunsuri mai jos. bulversat si innebunit totalmente de decizia ta din noiembrie 2005, aceea de a divorta de mine, m-am gindit, cutremurat, ca, de atunci incolo, voi ramine, efectiv, singur. de aceea, si spre imensa ta uimire, inca de cind iti stringeai lucrurile din almasu mare, m-am apucat sa intru pe site-uri de matrimoniale. bineinteles, o faceam din dezordinea mentala si sufleteasca in care ma aflam. de aproape 10 ani, de cind ai plecat de linga mine, nu m-am oprit o clipa din a ma gindi la tine, iubindu-te neincetat si, fara nicio exagerare, din ce in ce mai mult, ca pe un soare ori ca pe, poftim, o raza de luna, „intr-un cer violet„. cu internetul cununial m-am potolit repede, timpenie mai mare nu e, decit poate FB-ul, sau, mai bine zis, dependenta de facebook.

la fel de iute ca ideea solitudinii, concretizata pina in ziua de astazi – in pofida, din nefericire pentru partenera mea, a unei relatii de mai lunga durata cu Camelia si a altor doua, pasagere, din care una soldata chiar cu o partida de sex, aspect pe care il regret enorm, pentru ca eu voiam si vreau sa mai fac o singura data dragoste si anume tinindu-te de mina -, mi s-a intiparit gindul mortii, al decesului in orice modalitate ar fi ales Pronia sa se petreca acesta. de aceea, pe 29 decembrie 2005, eram inca impreuna in acte, am facut un testament in favoarea finei mele, laura. din mai multe considerente, intre care te-ai numarat si tu, actul acela aveam sa-l anulez in aprilie 2013, nota bene, cu citeva luni inainte ca tu sa-mi faci, toamna, acea propunere care, materializata, ma tine in viata si astazi. stiu bine ca nu ai pretins si nu pretinzi nimic in schimb.

in privinta sentimentelor ce le port, te gasesti pe picior de egalitate cu mamica. nu mai are rost aici sa motivez de ce situatia sta asa si nu altfel, am facut-o, destul, inainte. Ioana… dragostea mea pentru tine nu are niciun hotar. ceea ce s-a tulburat, totusi, intr-un deceniu au fost intelegerea pe care am dobindit-o asupra celor ce ti-am gresit, claritatea cu care vad, astazi, ca sintem diferiti, si, nu exagerez, pacea care ma cuprinde atunci, cind, arareori, mi te inchipui in bratele altcuiva. in plus, faptul ca „fiecare zi are, aproape intotdeauna, ceva frumos„, precum afirmi, se intrupeaza pentru mine in aceea ca tu, undeva, existi.

intrucit prezentele rinduri vreau sa le urc si pe blog, in final o sa incerc sa fiu oleaca descriptiv. mi-ai trimis, in fisiere atasate, citeva fotografii reprezentind, la londra, capitala lumii, o cerere in casatorie, stradala, facuta de un tinar costumat in tigru si, de aceea, leoarca de naduseala. as completa, transpirat si de emotia a celor ce aveau sa se intimple peste putine minute. ai asistat la eveniment in direct, ai realizat citeva instantanee, si te-ai bucurat de fericirea cuplului.

las la o parte faptul ca personal nu cred sa se fi aflat pe pamint, vreodata, o nunta mai mindra ca aceea pe care am avut-o noi la bran, si iata ca nu mai scriu, fir-ar al naibii, busteni. insa eu cind te-am cerut de sotie si ne-am logodit, eram sus, pe creasta pietrei craiului, intr-o dupa-amiaza de ultima zi de octombrie, cu un astru care incalzea si inunda totul, pina, hat, in vale. stateam asezati, unul linga celalalt. am facut, din fire de iarba si tulpinite de flori, doua ineluse. unul ti l-am pus pe deget iar tu ai repetat gestul pentru mine. apoi, te-ai aplecat si m-ai sarutat. pentru citeva secunde, parul ti-a alunecat in parti iar eu am putut sa-ti vad ceafa, cu pielea alba, umezita de caldura. la mijlocul ei, intr-un joc enigmatic al muschilor, se formase o adincitura, ca un mic lac inconjurat de coamele muntilor…

te iubesc, Ioana. somn usor.

dan carpinisan


capul de afis / actrita ioana manciu

buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,

ieri, printr-un noroc, mi-am luat tichet, on-line, la piesa „contra progresului” si, astfel, Dumnezeu mi-a mai indeplinit o pofta. de foarta multa vreme imi doream sa o reintilnesc pe ioana manciu, pe care, cu atit nesat, o urmarisem in rolul dvori din „jocuri in curtea din spate„, spectacol remarcabil, de la teatrul act, despre care am scris si in „aplaudat din 1998„. la bulandra, gasesti bilete anevoie dar, stiti cum este, cind e sa ti se puna mina in crestet…

dupa ioana manciu sint, realmente, topit. o data, bineinteles, pentru ca o cheama ioana. apoi, intrucit e actrita si nu una oarecare, ba, oho, dimpotriva. si nu in ultimul rind, deoarece arata, efectiv, ca o zina. iar vocea ei, va dati seama, nu e groasa, ragusita, imbibata de tabac si de vodka, ci glasul potrivit unei zeite. in reprezentatia din schitu magureanu, domnisoara manciu a fost capul de afis insa nu si protagonista, asta datorita faptului ca partenerii de scena, exceptionali, au avut prestatii de prim plan.

contra progresului” se joaca intr-o salita studio, cu maxim 50 de scaune. spectatorii sosesc, isi iau locurile iar artistii, asezati in fotolii de birou cu role si miscindu-se necontenit, se opresc, pe rind, in fata fiecarui participant, il privesc citeva secunde si ii zimbesc prietenos. nu stiu de ce dar am avut impresia ca, din prima clipa, ioana manciu si-a atintit ochii asupra mea si mi-a suris in cel mai celest mod posibil. mort de emotie, am schitat si eu un rictus. eram, pe cuvint, ametit de fericire.

majoritatea piesei, actrita a stat intr-un colt al scenei, avind, destul timp, atributii de povestitor. cu toate acestea, arareori mi-am putut lua privirea de la ea. am parasit, vreme indelungata, jocul artistilor, luind parte la spectacol mai mult ca la unul radiofonic. cu lacrimi sub pleoape, am inceput sa cred ca sint copilul ei si ca ce minunat e sa ai o asa mama blonda, diafana, ca-n basme. apoi, mi-am inchipuit ca as fi prietenul, logodnicul sau chiar sotul si m-am simtit al naibii de norocos. pe urma, gindindu-ma la diferenta de virsta ce ne separa, m-am imaginat tatal ei, mereu doritor sa o vada, sa o auda si intotdeauna mindru, nevoie mare, de izbinzile fiicei.

in sala, pe diagonala de mine, sedea cel mai virstnic spectator. un barbat, neinsotit, la vreo 75 de ani, inca in putere, cu par alb si cu o mustata scurta, tepoasa. am zimbit. acela, probabil, ar fi putut fi bunicul…

cu multa afectiune,

dan carpinisan


pe apa simbetei (jurnalistul cristi petre)

buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,

m-am trezit cu el dintr-odata, acum vreo 5 ani, vizionind un fotbal, ori un tenis, pe canalul eurosport romania. avea o voce foarte placuta, comenta excelent, cald, cursiv, explicativ, interpretativ, educativ. am realizat iute ca poseda cam tot ceea ce pretinde subsemnatul ca ii trebuie unui gazetar strasnic, fie el si numai sportiv. in plus, va asigur, desi are geamantanul de cunostinte generale ticsit, nu-i cade cultura pe picioare. e modest si masiv germanofil, zic eu. e introvertit si timid, afirma el, aspecte care nu exclud taria si care mie imi plac enorm la un barbat. se numeste, cristi petre.

prin urmare, un cincinal i-am tot ascultat glasul, nevazindu-l niciunde, caci, din cite cunosc, singura transmisiune de pe eurosport unde iti sint aratati si crainicii e „game, set and mats„. desigur, puteam sa gugalesc, poate dadeam si de o fata dar niciodata nu mi-a trecut prin minte sa o fac. eram si sint, neindoios, incintat de comentariile lui si preferam sa mi-l inchipui. vocea parea sa-i fie juna insa vocea nu-i mereu un argument al virstei. speram, totusi, sa fie tinar si, mai ales, aratos.

ma repet, tendintele mele homosexuale duc la zero. dar, nu ma ascund, intotdeauna am preferat copilul frumos, femeia frumoasa, masculul, seniorii trecuti intr-o toamna a vietii multicolora, vie, cu o cromatica abundenta, ca un vers al lui nichita. parca oamenii reusiti sint mai rapid luati in seama, au mai multa autoritate si credibilitate iar statisticile si peripetiile din lumea intreaga confirma, indubitabil, acest lucru. sincer, nu mi-l doream pe cristi a fi vreun grasun mereu transpirat sau vreun slabanog chelios si cu urechile mari.

un exemplu, mic, cum ca mindretea conteaza. in toamna lui 2012 am fost interceptat pe blog de o fiinta, pe cuvint, dulce. ea nu era din bucuresti. am discutat cit am discutat, pe nevazute, on-line si pe mobil si, la un moment dat, am convenit sa ne intilnim iar doamna, spre mirarea mea, a acceptat sa-mi fie, citeva zile, musafira. eram foarte nerabdator sa o cunosc si numaram, efectiv, orele pina ce aveam sa o vad. numai ca, in ajunul sosirii, asa, en passant, mi-a fost solicitata o fotografie. am trimis-o si, fix din acel moment, totul a cazut, s-a dus, cum s-ar spune, pe apa simbetei.

cu onestitate declar, retrospectiv privind, nici eu nu m-as fi ales. am imbatrinit urit si aici nu-i vorba numai de faptul ca am luat proportii. poza la care fac referire nu arata negul mare de pe burta, lucrarile dentare aproape demolate, pielea ingrosata hidos de pe calciiul drept si din cotul sting, verucele multiple de pe scalp, unghiile invechite etc, etc mai mult, cliseul nu pomenea nimic de anxietate, hipertensiune, rectocolita.

sa revin, insa, la subiect. de aseara, jurnalistul despre care va povesteam nu mai are o figura incerta, precum conturul unui tarm, ci una clara, fara echivoc iar eu pot sa ma duc, linistit, la culcare. intimplator, l-am urmarit, invitat de onoare, la o remarcabila emisiune autohtona, „garantat 100%„. ei bine, cristi petre, spicherul meu preferat, e de acum „poetul” lui somerset maugham, adica acea persoana indelung imaginata. un barbat manierat, brunet, in floare, suplu dar cu vina, si, realmente, chipes foc…

cu multa afectiune,

dan carpinisan