Amenintarea Unui Ziar
Doamna doctor G era foarte suparata. De trei zile insiruite, Roua nu-i mai dadea pupici.
Adoptase cainele de cateva luni. De cand o vazuse, in curtea unei prietene, simtise ca e dragoste la prima vedere. La ea, in apartamentul de bloc, domnisoara catel, in varsta de niciun an, se obisnuise rapid cu rosturile si mobilierul casei. Roua, un metis cu alura de cocker, se vadea a fi in stare sa-si priveasca stapana, cu ochi mari si aposi, ceasuri intregi si sa raspunda la mangaieri si alinturi, intr-un fel care pe femeie o emotiona mereu: sarea in bratele ei, isi intindea cat de mult trupul si isi lipea trufa umeda de obrazul, inca neted, al medicului, sarutand-o carevasazica. Totul parea ca merge perfect si ca relatia lor nu se va schimba niciodata, ba dimpotriva, va creste, imbogatindu-se in bucuria de a se avea una pe cealalta.
Numai ca, pe neasteptate, doamna doctor G fu nevoita sa plece intr-o calatorie de aproape o saptamana, mijlocul de transport si conjunctura nepermitindu-i sa mearga impreuna cu jucarioara-i imblanita. Fu nevoita sa gaseasca, repede, o solutie. Sora ei se dovedi a fi colacul salvator. Aceasta primi catelul cu drag si se intrecu pe sine pentru ca patrupedului sa nu-i lipseasca nimic. Totusi, in pofida atentiei acordate, cainele dadea, permanent, semne de moliciune si de tristete, lipsa fiintei iubite trezindu-i si instincte stramosesti de nebanuit: urla, mai ales in toiul noptii, precum lupii.
Calvarul animalului lua sfarsit de indata ce doamna doctor G se intoarse din sejurul nu foarte lung, sa recunoastem. Roua se bucura, evident, de revedere, isi relua cu placere locul in fotoliul preferat, apetitul de joaca si pofta de mancare atinsera grabnic nivelul normal, numai ca, la dragalasenii nu mai raspundea cu pupici. Ce era de facut?
Schimbarea de atitudine surveni insa iute. Chiar la a inceputul celei de a patra zi de abstinenta in ceea ce priveste sarutul, micul companion fu certat aspru, mai mult decat trebuia, pentru culpa de fi ascuns, sub un gheridon antic aflat in sufragerie, un pantof modern, de firma, adica un obiect extreme de pretios. Asculta, cu rabdare, papara verbala si privi cu o usoara anxietate amenitarea unui ziar. Apoi, in clipa in care perdaful pierdu din intensitate, o zbughi in bratele femeii, lipindu-si boticul de fata acesteia. Doamna doctor G constientiza ca i se inmoaie picioarele de fericire si, pentru a evita orice eveniment neplacut, se tinu zdravan, cu o mana, de spatarul unui scaun. In rastimp, Roua taia sacadat aerul cu coada, continuand sa stampileze, cu pupici, obrazul stapanei.
Deh, cainele, ca omul…
dan carpinisan / 22 august 2019 / 22:57
Craita Simina Fluture (fragmente remodelate)
Craita Simina Fluture a fost prima mea prietena adevarata si, totodata, cea dintai femeie. La momentul acela, eram amandoi nestiutori, insa puritate nefalsificata a avut doar Miss Butterfly, asa cum, candid, o numeau unii.
Ea s-a personificat intr-unul din multele cadouri primite de subsemnatul de la Dumnezeu si, ca mai mereu, unul pe care atingerea mea l-a transformat in cenusa. Am tot meditat, in ultima vreme, la cele afirmate de Catalin Zimbresteanu, cum ca el venea cu placere si la scoala generala si la liceu, nu neaparat pentru actul invatarii, cat pentru faptul ca se distra pe cinste. Altfel spus, se simtea extraordinar intre colegi. Trebuie sa il copiez si sa declam acelasi lucru. In plus, mie, gimnaziul mi-a daruit-o pe Simina.
A fost, pentru mine, sa ma ierte Cerul, o teofanie. Imi iesise in cale cea mai frumoasa si cea mai buna zana. Craiasa Craita mi-a aratat, cu pasiune si perseverenta, aproape trei ani, ce inseamna inocenta, blandetea si rabdarea dar eu intotdeauna m-am eschivat si am cautat vanturile ce bateau in alte directii. Mi-e pur si simplu rusine sa enumar, aici si oriunde, fie si cateva din coscogeamite magariile pe care i le-am facut. Ar fi si jenibil si penant si pentru povestitor si pentru ascultatori.
Simina mi-a daruit si un copil – copilul pe care aveam sa nu-l am nicicand -, insa EU am hotarat ca avortul e solutia optima pentru mine iar astazi tresar numai cand mi se spune Dan si ma chircesc de durere la ideea ca am aruncat intr-un vas de wc cuvantul tata.
Pentru ea, finalmente, tot raul spre bine, caci, vorba lui Topirceanu:
„Ai fi avut si un copil
Care, poate, idiotul,
Ar fi semanat in totul
Cu acel tata imbecil”
Draga Simina, stiu ca ti-am pricinuit mult rau. Insa mai stiu si ca, macar la inceput, cateva luni, te-am iubit nespus. Ai fost adevarata mea dragoste dintai, primul miracol al iubirilor mele reale.
Ma gandesc, cand si cand la tine, invelit in petala nostalgiei. Iar sufletul mi se tulbura, zarindu-te, alaturi, in primavara catifelata a anului trei de liceu, imbratisati, intr-un trup, pe treptele din spate ale cladirii finantelor, de pe lunga, dreapta si imbietoarea strada Roma, nu departe de casa ta. Inca iti simt buzele si gura mirosindu-ti a cast si a fraged.
Si iti multumesc pentru ce mi-ai oferit atunci si pentru ca acum, la miez de noapte cu greieri muzicanti, imi daruiesti si aceasta tulburatoare amintire…
dan carpinisan / 18 august 2019 / 00:52
Extrem de Fericita
Opel-ul isi croia drum, lin dar repde, traversand Scotia. Pe masura ce inaintau spre nord, temperaturura scadea grabit. Arsita continentului, ba chiar si caldura Angliei, fura uitate. Plecasera din Stuttgart, cu mai putin de 20 de ora in urma, pe o canicula pe care Germania nu o mai avusese de peste doua decenii. Prin Franta lucrurile se inrautatisera. Numai ca, odata cu trecerea Canalului, fierbinteala se mai domolise iar aici, in Tara Ciulinilor, atmosfera se prefacuse, devenind perfect suportabila. Era o zi insorita, chiar daca un palc de nori mai morocanosi ameninta sa planga.
Femeia intoarse capul spre sotul ei, admirandu-i, a nu stiu cata oara, silueta de sportiv si chipul placut, inca june, desi omul ei pasise, nu demult, peste linia celor 60 de ani. Barbatul conducea calm si ferm, asa cum isi oranduise si viata, ceea ce ei i-a dat intotdeauna un sentiment de protectie, de siguranta. Apoi, Corina isi muta din nou privirile la drum. In stanga si in dreapta sarpelui interminabil de asfalt, alergau coline impodobite cu iarba deasa si cete de arbusti. Totul, de un verde ireal. Deschise fereastra complet, lasand vantul sa glumeasca cu buclele-i roscate iar curentul de aer sa-i maseze obrajii.
Insa, deodata, tipa. O durere ascutita ii fulgerase ochiul drept. Ceva, evident minuscul, intrase acolo, provocandu-i nu doar o suferinta fizica acuta, ci si una sufleteasca, la fel de dominanta. Isi aminti instantaneu de accidental stupid, la joaca, pe cand era scolarita. La Urgenta, doctorii muncisera aproape cinci ore pentru ca ochiul stang, celalalt adica, sa-i fie de trebuinta inca multa vreme.
Ii ceru sotului sa opreasca si sa o ajute sa-si curete locul afectat. Isi spala mainile si clati cat putu de bine. Consuma o sticla de apa de un litru dar senzatia de corp strain din iris nu disparu. In mintea ei se instala iute un sentiment de panica. Aproape ca se rasti si ii ordona lui Dieter sa gaseasca cat mai rapid o benzinarie mai acatarii sau un magazin de unde, spera ea, sa poata cumpara o solutie oftalomologica dezinfectanta.
Masina frana din nou, dupa cativa kilometri, in fata unui non-stop care anunta, printr-o cruce luminand intermitent, in toate culorile curcubeului, si existenta unui punct farmaceutic. Cu fata acoperita, pe jumatate, de palma deschisa, Corina fu norocoasa si gasi, destul de lesne, un flaconas a carui eticheta promitea sfarsitul agitatie sale.
Se precipta sa achite. Orice secunda irosita, gandea, putea sa o trimita, fie si partial, in intuneric. Cel de la casa era intors cu spatele si aplecat sub niste rafturi. Parea a fi un barbat tanar. Avea parul negru, lung, prins in coada. Purta un t-shirt care dezvaluia niste umeri musculosii, lucrati. De pe ceafa si brate se zgaiau la ea tatuaje a caror simbolistica nu o intelegea. Striga la el. Vanzatorul tresari si se intoarse brusc. Atunci, Corina observa, uluita si incurcata, cicatricea monstruoasa. Omului, pur si simplu, ii lipsea ochiul drept.
Impacientata, Corina arunca recipientul pe tejghea, fara sa mai plateasca. Fu strabatuta de nevoia sa iasa imediat, ceea ce si facu. Afara, respira profund, deschise ambii ochi si isi tintui vederea spre soarele care, cu toate ca se pregatea sa coboare la somn, inca stralucea puternic. Statu asa cat putu de mult, cu privirea in astrul de foc, pana cand o podidira lacrimile. Se simtea usurata, binecuvantata si, de aceea, extrem de fericita…
dan carpinisan / 13 august 2019 / 00:57
Autobuzele Intotdeauna Pleaca
Ne-am cunoscut pe facebook, acolo unde eu nu cer prietenia nimanui dar o accept pe a majoritatii celor care mi-o solicita. Am remarcat imediat ca doamna de aproape 50 de ani e frumoasa, aspect care la mine continua sa primeze, in pofida trecerii vremii si a vremurilor. Sunt la varsta cand sufletul ar trebui sa ocupe locul de sus al podiumului. Dar nu e inca asa. Nu in totalitate.
Mi-am depasit timiditatea ancestrala si, in vara lui ’16, am invitat-o, cu prilejul zilei mele de nastere, la o cafea, in Centrul Vechi. Ne-am intalnit la Unirii. Purta o rochie primavarateca, foarte draguta, fara maneci, destul de mini, vesmant care-i scotea in evidenta zveltetea trupului si albeata pielii, in contrast cu parul negru, nevopsit, incredibil de bogat si de lung, care-i invelea umerii si tot spatele. Fata cu parul esarfa, asa-i si place sa-si spuna.
Nu stiu cum au alergat aproape patru ore. Claudia mi-a adus in dar o sticla cu bere belgiana, de abatie, si a facut conversatie tot timpul. Despre literatura si despre pasiunea ei cea mare, poezia – i s-au publicat, intre timp, doua volume -, depre cativa amici comuni de pe FB, despre politica si despre Romania. Am dus-o acasa cu un taxi si ne-am propus un inca o data.
Ne-am revazut in acelasi loc ca prima oara. Insa, tot drumul spre local ea l-a parcurs, sporovaind, cu bratele incrucisate la piept. Chestia cu mainile mi s-a parut deplasata. M-am simtit nefericit si, pe loc, mi-am dat seama ca intre noi nu va exista vreodata nicio apropiere, de orice fel. Am decis, imediat, ca dupa cafeaua din acea seara, sa nu mai fie niciun rendez-vous in ceea ce ne priveste.
Claudia a facut din nou conversatie, chiar daca fara entuziasmul de data trecuta. Am stat mai putin si, pe lumina, am condus-o la autobuz. A tinut sa-mi promita ca la urmatoarea intalnire voi fi invitatul ei. Aproape de scara masinii, s-a intors si si-a fluturat mana, zambind.
Nu am mai insistat pe langa ea, ceea ce, cred, a surprins-o un piculet. De atunci, ne vorbim, placid, cand si cand: aniversari, Sarbatori, lansari de carte.
In statii, lumea urca si coboara iar autobuzele intotdeauna pleaca…
dan carpinisan / 15 iulie 2019 / 20:10
Dana Raluca Popescu (varianta)
Despre prietenia mea din scoala generala cu Catalin Zimbresteanu sunt destule de spus. Tanarul Zimbresteanu (sau “Zvoristeanu” cum, agasant, pentru el, il tot striga tovarasa de romana) mi-a fost cel mai apropiat baiat din toti cati am cunoscut pana am trecut la liceu. O perioada, aproape duminical, eram la el, in Bucurestii Noi, pentru a ne distra, in camera lui, cu soldatei de plumb si de plastic, indieni versus cowboys, sau venea el la mine, pe 1 Mai, unde, pe masa din sufragerie, incingeam dispute de ping-pong memorabile. Si la razboaiele miniaturale si la jocul cu mingea de celuloid, m-a cam batut.
Insa Catalin m-a intrecut si in dragoste. Dana Raluca Popescu l-a preferat ieri si ii da intaietate si azi.
Dana este un om realmente special in viata mea, asta in primul rand pentru ca santem nascuti in aceeasi zi, aceeasi luna si acelasi an, adica 8 iulie 1963, si este singura persoana pe care am intalnit-o, pana acum, aflata intr-o atare ipostaza. Coincidenta mi s-a parut atat de puternica, incat nu de putine ori m-am gandit la ea ca la o sora. Tin minte cum profesorul de matematica Ovidiu Constantinescu a sesizat potriveala si, desi aflati distantati atat la literele din catalog, cat si in bancile clasei, ne scotea, adesea, la tabla, impreuna, chemand sonor: “dandana!”.
De Dana m-am indragostit, aidoma lui Catalin, pe la sfirsitul lui a VI-a. Ca sa o zugravesc aievea ar trebui sa beau culori ori un curcubeu sa-mi stea in suflet. Neindoios, era Gioconda clasei, posedand, de copil, o frumusete matura, care facea ravagii, chiar si printre baietii mult mai mari decat ea.
Stiu ca n-au placut-o toti colegii sau colegele de generala. Foarte ambitioasa si foarte inteligenta, Dana si-a urmat destinul si telurile, dorind, nimic rau in asta, sa fie intotdeauna in frunte, precum paduchele. Asa a si izbutit sa-si urmeze calea, medicina, devenind un doctor mester si in tara si in America. Si-a intemeiat o familie, sansa i-a venit in intampinare, si, acum, e o femeie in toata firea si o mama implinita.
Am revazut-o, in Bucuresti, cu o imensa placere, dupa 33 de ani, in iulie 2011 si, de atunci, inca de cateva ori. Pare la fel de proaspata, ca pe bancile scolii. Acelasi cap atragator, bust imparatesc, cu riduri abia inchipuite, o silueta de viespe, sani invitanti, picioarele frumoase si lungi, ca scaunele de la bar. O mandrete! M-am straduit destul sa-i prind o umbra de ingamfare ori de superioritate, dupa decenii petrecute peste Ocean. N-am sesizat, bravo ei, ba dimpotriva, m-am ales doar cu o anume sfiala si cu o emotie caracteristice racilor.
Dupa aparitia facebook-ului, eu, Catalin si Dana am devenit amici si pe reteaua de socializare. Postarile mele primesc, de la fosta colega de elementara, cand si cand, un like iar, uneori, o replica critica. Lui Catalin, Dana ii daruieste, mai mereu, inimioare si sticle de sampanie. De fiecare data cand observ asta, ma ghemuiesc in mine, lovit in plex, pentru ca simt ca o pierd iarasi si iarasi si iarasi, de o mie si una de nopti, pe fata care m-a robit acum patruzeci de ani.
Dana Raluca Popescu este, neindoielnic, una din iubirile mele nepieritoare. O voi astepta mereu si sper ca asta sa nu-l supere pe Mihai Banu, sotul norocos. Voi fi intotdeauna valetul din fata usii diminetilor ei, gata sa-i urez, la plecarea spre oriunde, de fiecare data, cu zambetul larg si bucuros al unui negru care tocmai a castigat marea loterie, “O zi frumoasa, Doamna Dana!”
dan carpinisan / 24 iulie 2019 / 20:22
Un Baiat Frumos
Nu ajung de multe ori in Primaverii. Asa ca reintalnirea de ieri, dupa peste 30 de ani de invizibilitate, cu Catalin Zimbresteanu, s-a intrupat intr-un bun prilej de a reveni in celebrul arondisment bucurestean.
Omul, am mai afirmat asta, a fost cel mai bun prieten de-ai mei in scoala generala. Am intrat, amandoi, si la acelasi liceu, I. L. Caragiale, insa acolo n-am mai fost apropiati. In vreme ce eu mi-am tocit coatele pe la C si D, el a s-a inregimentat numai la A, clasa de elita. Mie camarazii de studii de acolo nu mi-au facut niciodata cu ochiul. Desi, cum altfel, erau inteligenti si, probabil, si destepti, ei nu m-au atras, reciproca fiind perfect adevarata. Cu toate acestea, prin pauze, pe culoare, ii vedeam ca isi poarta, precum fiecare dintre noi ceilalti, si vesmantul bucuriei si haina tristetii.
Totusi, trebuie sa spun ca, in gimnaziu, un element de la A, unul singur, a sarit peste stacheta exigentelor mele. Billy. Era un baiat frumos, inalt cat mine, brunet. De cate ori ma vedea, ma intampina sprinten si imi zambea larg, poate cel mai cald zambet de barbat care mi s-a infatisat vreodata. “Ce mai faci, Dane?!”. Evident, ma placea.
La City Grill, pe Catalin, stabilit, din 1991, in Canada, l-am gasit inconjurat de cativa dintre fostii lui colegi, barbati si femei, cati au mai ramas prin tara. L-am imbratisat si i-am oferit daruri. Restului celor prezenti, fara sa privesc participantii, le-am cadorisit doar o fluturare de degete si un salut calau, de petrecere frumoasa. Dar chiar inainte de a ma aseza, retina mea mioapa a surprins ceva reconfortant. De undeva de vis – a – vis, Billy ma tintuia, surazandu-mi cu toata fata.
Am zabovit acolo nu mult, ceva un pic peste o ora. Ma simteam ca un intrus. Cu o bere in fata, m-am conversant cu Catalin si am schimbat doua – trei amabilitati cu Corina P., pe care o cunosteam si de pe 1 Mai, cartierul copilariei si al tineretii mele. La un moment dat, m-am ridicat. I-am strans mana amfitrionului, urandu-i vacanta placuta in Romania si am dat sa plec, fara alta vorbaraie. Insa n-am putut sa o fac. Brusc, m-am rasucit pe calcaie si am inconjurat masa lunga si masiva din lemn, mobilier aidoma unui banc solid de lucru dintr-un atelier vechi, si l-am inlantuit pe Billy, iesit inaintea-mi, ca in vremurile de odinioara.
“Doamne Ajuta, Dane!”. Apoi m-a privit si mi-a zambit larg. Zambetul lui mi-a sters, fie macar si pentru cateva ceasuri, din amaraciunile pe care le port, deja de prea multa vreme, in buzunarul de la piept…
dan carpinisan / 17 iulie 2019 / 21:10
Coala de Hartie
Domnul C intinse domnisoarei psiholog foaia cu compunerea pentru ziua respectiva. Fusese o intrevedere buna pentru el, in care rememoraese cateva intamplari vrednice de luat in seama, se straduise sa raspunda catorva intrebari cu iz de taina si in care, Slava Domnului, respirase destul de usor. In fapt pentru asta si incepuse terapia, ca sa amelioreze sau sa scape de tulburatoarele senzatii de sufocare.
Aceasta era plata pe care o facea de fiecare data. Pentru sedinta nu trebuia sa achite ceva insa cum prea multe lucruri in viata sa le obtinuse gratis, umilindu-se, domnisoara psiholog ii ceruse, in contravaloare, pentru serviciile prestate de ea, sa scrie, la fiece vizita, cate un text. Un gand. Un eseu. Un panseu.
Se simtea, cum spuneam, satisfacator, aproape bine, la sfarsitul celor 50 de minute. Numai ca, atunci cand domnisoara psiholog lua coala de hartie, cu degetele-i subtiri, el sesiza, in partea de sus, o mica pata verzulie. Cum se produsese si cum ajunsese acolo nu stia. Murdaria cu pricina il indispuse profund, stricandu-i tot cheful.
Cateva momente privi fix la urma aceea de smarald, nevenindu-i sa creada ce vede. Era ca si cum ar fi remarcat un gandacel verzuliu pe servetul imaculat dintr-un restaurant de lux. Sau ca si cum ar fi zarit un brotacel raios pe o petala de nufar.
Constientiza faptul ca pata de murdarie nu-i dezonorase articolul, unul mandru, altminteri. Insa domnul C incerca un adanc sentiment de rusine fata de domnisoara psiholog. Precepea o senzatie acuta de greata, de parca stomacul i se revoltase si stropi de voma impestritasera hainele mereu proaspete si delicate ale terapeutei. Ori ca si cum cautase sa o pangareasca si sa-i sarute buzele curate cu gura lui emanand mirosuri fetide de acrilat si de halena.
Domnisoara psiholog aseza foaia intr-un dosar, neobservand sau parand a nu observa zbuciumul pacientului. Apoi ii surase si ii multumi pentru ca o face partasa la trairile lui si sublinie inca o data talentul sufletesc cu care dumnealui culege literele pentru intocmirea unei compozitii. Isi stransera mainile iar domnul C trase, adanc si strasnic, aer in piept.
Domnisoara psiholog miroase imbatator a tanar, a femeie si a frumos…
dan carpinisan / 26 iulie 2019 / 21:40
teatrulviseloroldtrafford 