sirena vecina noua
buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,
Medar Luana, blonda, migniona si frumoasa mea colega de generala ni s-a alaturat undeva printr-a V-a sau a VI-a, venind de la constanta. sedea pe rindul din mijloc, in banca din frunte, impreuna cu danut alexandru sturzu. am avut intotdeauna convingerea ca o fata pe nume luana medar, sosita taman de pe plaiuri dobrogene, cu ochii usor taiati oblic, nu poate fi decit urmasa unui baiazid ori a unui ginghis han. mi-o si inchipuiam, in sudul tainic, batind daireaua, cu miscari alene ale soldurilor, pentru a acompania dansul plasmuit al dervisilor zburatori. impresia a persistat pina in toamna anului trecut cind, un piculet surprinsa de credinta mea, locuitoarea de acum a vancouver-ului canadian mi-a taiat-o scurt: „dupa parinti, sint olteanca„.
in acest mod, simplu si limpede, s-a destramat visul meu oriental despre luana. faptul ca e copil de juvete mi l-a evocat pe marius mitran, cu care am fost destula vreme tovaras de gazetarie, astazi unul dintre cei mai cunoscuti ziaristi sportivi romani. bunicul si parintele lui sint din bistret, obirsia si a lui ilie balaci, un personaj cu o de netagaduit notorietate, fotbalistica macar. la mincatorii de praz, se pare ca tata mare are un cuvint greu de zis in orice ar vrea sa intreprinda nepotii. acum vreo 20 de ani, facindu-se timpul ca marius sa-si puna pirostriile, a luat-o pe cristina, aleasa inimii, si fuga la mosneag sa-l vesteasca despre gindul bun. ajuns in satul doljean, si-a lasat iubita in pridvorul casei batrinesti si s-a infatisat unchesului: „uite, tataie, am gasit si eu o fata, e de familie, frumoasa, cuvincioasa, stie sa mearga si la coafor dar sa si care doua sacose, cu facultate, colega cu mine la filologie, sefa de promotie deh, etc.etc„. pe masura ce sporovaiala lui inainta, pe atit sprincenele mosului se incruntau. baiatul intrezarea ce e mai rau. la un moment dat, bunicul a izbit aerul cu palma, si-a interrupt nepotul si a intrebat, sec, doar atit: „ba, e olteanca?”. „da, bineinteles, sigur!” a raspuns, iute, flacaul nostru, cu transpiratia inundindu-i spatele. „atunci, cheam-o repede inauntru si sa fie intr-un ceas bun!„. o asemenea puternica inriurire asupra urmasilor, personal n-am stiinta sa mai fie decit la galezi ori scotieni, unde ce zice tata mare – probabil ramas, dupa obicei vechi, seful clanului -, aia e.
despre luana am o istorioara haioasa, pe care ea, paradoxal, nu si-o aminteste. va rog sa va imaginati situatia. eram in liceu, trecusem clasa a XI-a si ma aflam la mare, in vacanta, la constanta, invitat al lui danut alexandru sturzu. locuiam la un var de-al lui, aurel. plaja faceam zilnic si ni se alatura un confrate de gimnaziu, george magiricu, zis geo sau gagiricu meorge cum imi placea mie sa-l numesc. intr-o dupa-amiaza, aurel era in apa, linga noi si-a pus cearceaful taman luana, fata de-a orasului. „salut” si „buna„, “ce mai faci?”, un pic de vorba, in fine. la un moment dat, am hotarit, tuspatru, sa-i jucam lui aurel un renghi si sa-i spunem ca am incercat sa o agatam pe sirena vecina noua insa nu am izbutit si, poate, el ar avea mai mult noroc. i-am precizat, cind a venit la prosop, ca domnisoara e frantuzoaiaca. cu toate ca nu cunoastea decit doua-trei slove din limba lui moliere, varul lui sturzache s-a inhamat degraba la povara de pietre pretioase. biguind si silabisind, mai pe romaneste, mai pe straineste, gesticulind si contorsionindu-se de mama focului, spre imensul haz al galeriei, care se tavalea prin nisip de ris, el a reusit sa obtina o intilnire, seara, in fata hotelului din mamaia la care, chipurile, sedea luana. apoi, nimfa si-a strins bagajelul si a plecat. baiatul nostru era tot o fericire! ce noroc pe capul lui, sa se aleaga cu o asemenea bucatica! vai dar ce crunta dezamagire avea sa-l cuprinda atunci cind, ceva mai incolo, am fost nevoiti sa-i marturisim crudul adevar. in timp, pe dan sturzu, posibil, l-o fi iertat, ca rude de singe, insa, pe mine, nu cred si, sincer, intr-un fel, il inteleg…
cu afectiune,
dan carpinisan
PS: cu exceptia mea, toate personajele ultimei povestioare sint, azi, cetateni ai tarii cu frunza de artar, canada.
in micul paris
buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,
iertare, va rog, o clipa am crezut ca totul se intimpla numai in bucuresti. evident, cu citeva exceptii, cum ar fi olimpiada de la londra sau razboiul din siria. de ce afirm asta?
aceia care imi vizualizati blogul, ati putut constata, la sectiunea comentarii, ca, de ceva timp, sint bagat in seama de o persoana apartinind sexului slab (exista, desigur, si sex moale, aici am posibilitatea sa va detaliez ca un expert iar daca sint pe gustul vreunei femei, sa stiti ca pot sa o innebunesc….). are un avatar invitant si scriptural e imbracata bine. am purces sa vorbim, despre cosmos, despre ciorba, cum exprima, hitru, poetul ion pribeagu. ca sa fiu onest, doamna a inceput sa-mi placa. feeling-ul pentru ea a dospit frumos, de la o conversatie la alta, ceea ce m-a scos, oarecum, din spleen-ul unde plutesc de ceva vreme.
o cheama camelia si asta, constat cu o anume perplexitate, imi confera o ideala permanenta. in cazul in care relatia noastra se va dezvolta, nu voi fi nevoit sa fac, macar cit tine debutul, un perpetuu efort de memorie, pentru a evita pronuntarea numelui ultimei foste. aceleia, banuiti daca nu si cunoasteti, asijderea camelia i se zicea.
deci, azi un comment, miine o interpretare, poimiine o apreciere, dorinta-i gata! n-am stat mult pe ginduri si cum geaba o tot poftesc pe draga mea la o cafea – in a carei ceasca, din inima-mi plina de comori, sa-i picur fie si citeva margaritare de zahar -, i-am propus noii flori din specia rusticana sa mergem sa bem un ceai si sa ascultam putina muzica ambientala. aveam, in acest fel, judecam eu, posibilitatea de a ne observa oleaca nu doar interior, ci si exterior, caci s-ar putea ca interlocutoarei mele de pe web sa nu-i convina in cel mai inalt grad aruncatorii de greutate.
invitatia a fost facuta de luni, pentru miercuri. timp suficient, chibzuiam din nou, pentru ca ea sa-si gaseasca tricoul potrivit si incaltarile in ton. perioada indestulatoare si pentru mine, sa fac al doilea dus pe anul in curs, sa hacuiesc barba cu cutitul de altoi si sa-mi curat negrul de sub unghii. nu excludeam insa nici posibilitatea de a fi refuzat: o migrena dezlantuita, pregatirea pentru nunta apropiata de care normal ca dorise sa-mi spuna dar nu gasise, inca, un prilej ori demascarea fatisa a faptului ca nu o cheama camelia, ci gheorghe, ca e inca viril la 57 de ani, cu deltoizi lucrati si cu un profil seducator, de camee greceasca.
pina la final, am primit o negatie. mi s-a precizat ca nu sintem din acelasi oras, ca ne despart vreo 250 de km. speta, sincer, nu o luasem in calcul. imi formasem ideea, gresita se vede, ca daca eu vietuiesc in capitala si comunic, pe nevazutelea, cu cineva si acela trebuie musai sa locuiasaca in micul paris. vestea mi-a lungit buza de jos pina ce aceasta s-a proptit in buric. „bai, ce mama masii, na ghinion…„, imi sopteam, bulversat, in parul din nas. noaptea e insa un sfesnic bun, asa ca dimineata m-a prins inviorat de urmatorul rationament: ne separa numai 150 de mile, nu-i un capat de tara. putea, Doamne fereste, sa aiba o casa de vacanta in tasmania, sa fie rezidenta in republica calmuca sau sa salasluiasca, pentru mai mult timp, pe un atol unde piriitul unui hidroavion se aude o data la sase luni. ce ma faceam atunci? bineinteles ca in localitatea ei opreste batar o drezina, daca nu o avea chiar o gara in toata regula, dotata cu peron, tisnitoare si megafoane care zbiara strident.
iata cum zorii unei interesante perspective mi se deschid larg, precum ferestrele unui castel. poate ca, astfel, cine stie, nu peste un secol, imi voi schimba statutul de pe FB din „divortat” in „aflat intr-o relatie”. sesizati optimismul si, nadajduiesc, nu ma condamnati. un succes ar inseamna ceva apocaliptic de hires iar inca un esec n-ar fi deloc superlamentabil pentru un individ aflat, oricum, la retrogradare. ba mai mult, exact pe ultimul loc…
cu multa afectiune,
dan carpinisan
PS1: se pare ca, in fapt, sint cel putin 500 de mile distanta intre noi (plus 500 more?), nu 150. iata dovada trimisa chiar de camelia:
When I wake up, well I know i’m gonna be,
I’m gonna be the man who wakes up next you
When I go out, yeah I know I’m gonna be
I’m gonna be the man who goes along with you
If I get drunk, well I know I’m gonna be
I’m gonna be the man who gets drunk next to you
And if I haver up, Yeah I know I’m gonna be
I’m gonna be the man who’s havering to you
But I would walk 500 miles
And I would walk 500 more
Just to be the man who walks a thousand miles
To fall down at your door
When I’m working, yes I know I’m gonna be
I’m gonna be the man who’s working hard for you
And when the money, comes in for the work I do
I’ll pass almost every penny on to you
When I come home(When I come home), well I know I’m gonna be
I’m gonna be the man who comes back home to you
And if I grow-old,(When I grow-old) well I know I’m gonna be
I’m gonna be the man who’s growing old with you
But I would walk 500 miles
And I would walk 500 more
Just to be the man who walks a thousand miles
To fall down at your door
da da da (da da da)
da da da (da da da)
dum diddle dum diddle dum diddle do da day
da da da (da da da)
da da da (da da da)
dum diddle dum diddle dum diddle do da day
When I’m lonely, well I know I’m gonna be
I’m gonna be the man who’s lonely without you
And when I’m dreaming, well I know I’m gonna dream
I’m gonna Dream about the time when I’m with you
When I go out(When I go out), well I know I’m gonna be
I’m gonna be the man who goes along with you
And when I come home(When I come home), yes I know I’m gonna be
I’m gonna be the man who comes back home with you
I’m gonna be the man who’s coming home with you
But I would walk 500 miles
And I would walk 500 more
Just to be the man who walks a thousand miles
To fall down at your door
da da da (da da da)
da da da (da da da)
dum diddle dum diddle dum diddle do da day
da da da (da da da)
da da da (da da da)
dum diddle dum diddle dum diddle do da day
da da da (da da da)
da da da (da da da)
dum diddle dum diddle dum diddle do da day
da da da (da da da)
da da da (da da da)
dum diddle dum diddle dum diddle do da day
And I would walk 500 miles
And I would walk 500 more
Just to be the man who walked a thousand miles
To fall down at your door
camelia mi-a indicat si varianta feminino-japoneza a cintecului, versiune absolut adorabila! poftiti, va rog! o sa va distrati pe cinste!
http://www.youtube.com/watch?v=E6m2NzdN7o0
PS2:
Legenda Cameliei
Legenda spune ca traia odata o fiica de imparat, deosebit de frumoasa dar deosebit de singura, pe nume Camelia. Pentru a-si umple vremea, aceasta isi petrecea majoritatea timpului vorbind cu florile si invatase limbajul acestora.
In imparatia peste care domnea tatal fetei traia un balaur care obisnuia sa manance toate fetele in varsta de 14 ani. Cu cat se apropia mai mult copila de fatidica etate, cu atat era mai bine pazita si cu atat erau parintii ei mai ingrijorati. Cu toate ca o aparau cei mai iscusiti ostasi, la ora 12 noaptea, cand fata implinea 14 ani, balaurul reuseste sa intre in castel, in turnul unde fusese inchisa fata, si sa o rapeasca, urmand sa o duca departe si sa o manance. In drum spre locul unde locuia monstrul, Camelia implora florile de pe pajistile peste care trecea sa o transforme intr-o floare si sa o salveze.
Florile ii ascultara voia si o transformara intr-o floare roz, deosebit de fina, pe care balaurul o scapa din gheare si care cum a atins solul, a prins radacini si a dat nastere la noi flori de cele mai variate culori si forme. Aceasta floare urma sa se numeasca Camelia.
Legenda Cameliei (altfel spusa)
http://perfectiune.wordpress.com/2010/03/09/legenda-cameliei/
Limbajul Cameliei
Camelia este o floare care simbolizeaza norocul, prezenta de spirit. Barbatul care daruieste unei femei o Camelie o considera pe aceasta unica, deosebita, norocoasa. Femeia careia ii plac Cameliile este in general solitara, puternica, independenta, careia ii place sa se descurce singura.
Numele Camelia
Numele de Camelia vine din latina, insemnand enorias. Prin prisma etimologiei si a legendei florii, o persoana cu numele de Camelia este independenta, puternica, norocoasa si de obicei reuseste in tot ceea ce isi propune. Numele de Camelia sugereaza ambitie si perseverenta.
unul si unul
buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,
pe adelina am cunoscut-o in toamna lui 1991. aromanca. se spune ca, in general, machidoancele nu sint frumoase. ea facea exceptie. genul acela balai-sclipitor, cu ochi verzi, nici inalta, nici scunda, de vedeta americana in devenire. era prietena asociatei verisoarei mele roxana, la cochetul boutique de pe 1 mai, situat intre domenii si miciurin, la parterul blocului in care se cazasera majoritatea oficialilor rusi de la consulatul si ambasada din bucuresti. la luxosul magazin, pe doua niveluri, fusesem angajat si eu, administrator.
inima m-a imboldit repede. cum singele imi clocoteste iute, nu mi-am dat seama ca zimbrele ei nu ma priveau pe mine, ci urmareau doar pozitia pe care o ocupam si produsele, deosebite altminteri, pe care le gestionam. seara de seara, dupa ora inchderii, mergeam la ea acasa, nu departe de unde lucram, la o vila, pe stradute. acolo locuia cu mama si inca doua surori, ea fiind mezina. se facea, care va sa zica, un piculet de curent prin imobil! tatal sofa pe tiruri, mai mult plecat. le trimitea si le aducea diverse produse usor vandabile si lucrative. din asta traiau binisor, caci in afara de fata cea mare, irina – foarte cumsecade, divortata si cu un copil -, nimeni nu mai muncea.
a fost, in ceea ce ma priveste, o mare pierdere de vreme. nu s-a legat nimic, nu ne lega nimic. abia daca ne-am tucat in citeva rinduri. ea, trecuta de 20 de ani, se opunea aprig contactelor fizice mai apropiate, dorind sa-si pastreze virginitatea, imi spunea, pentru pina la nunta. ori pentru un altul, gindeam eu si n-aveam sa ma insel. intr-o noapte, luindu-mi ramas bun, la plecare, domnisoara mi s-a parut extrem de fisticita, pulsativa, cu pene moi si ochii dusi. am rostit la revedere, m-a pupat distrata si mi-am vazut de drum. dar imediat ce am cotit-o spre bulevard, m-am pitulat intr-o scara si am asteptat, observind. nu peste mult timp, iubita mea si-a facut aparitia, concomitent cu un june pe care l-a imbratisat inflacarata. ce nu distruge, focul caleste, asa ca inlantuiti au ramas minute bune, sarutindu-se cu patima. n-am mai rezistat, am iesit, m-am apropiat, am salutat-o. „buna!„. nu mi-a raspuns, lipindu-se si mai tare de pieptul voinicului. un student grec, aveam sa aflu, ulterior si intimplator. deh, nu-i asa? pina la coada singele apa nu se face. n-am aruncat nicio manusa iar caile noastre s-au bifurcat, definitiv.
o intimplare cu adelina mi-a marcat insa viata. intr-o zi, prin primavara, mi-a propus ca, dupa program, sa mergem la mine, sa petrecem citeva ore numai noi doi si sa vada si ea unde stau. nu m-am excitat, caci nu sint deloc genul persuasiv. daca o data ma respinge o femeie, respins ramin. dar testosteronul presta, n-aveam ce-i face. spre zori, am condus-o acasa, neprihanita, luind-o agale, la pas, doua statii, intre sinele de tramvai. la un moment dat, dupa citeva sute de metri de mers, blondina m-a oprit si a declamat, trintindu-ma efectiv de piatra cubica : „stii, dan, de ce nu ai tu noroc, mai ales in dragoste? pentru ca esti prea sarac!„.
de atunci, am facut tot ce mi-a stat in putinta sa parasesc nevoile in care eu si mamica ne zbateam, in special dupa moartea tatalui. am vindut, am schimbat, am jonglat, am cautat sa ma sui in orice tren care incetinea in fata mea. profesional vorbesc, caci de iubit am continuat sa iubesc doar cu sufletul. financiar, am fost rasplatit, cu virf si indesat, la etajul aspiratiilor mele, adica la inaltimea unui trai decent, lipsit de grija zilei de miine. racii, e arhicunoscut, sint doritori de belsug, de lucru mindru. colectionar de antichitati fiind, poate ca stacheta sa se fi inaltat si mai sus, insa nu nemeritat, caci de dedicat m-am dedicat cu acribie tuturor profesiilor si activitatilor pe care le-am practicat.
astazi, de luni bune mai precis, o duc rau. sint lefter popescu, abia mai gasesc resurse sa-mi platesc utilitatile si sa-mi iau o piine pe care s-o ung cu ketchup sau mustar. totusi, va asigur ca mi-am pastrat obiceiurile de dinainte, cite au ramas: pita si sosul picant sint clasa intii, branduri premium, unul si unul! cum ar veni, desi lipsit aproape complet de parale, tin coada sus! dar aceasta ma obliga si la o vigilenta maxima, intrucit, daca nu sint atent, e posibil ca, numaidecit, sa-mi intre o musca in cur…
cu afectiune,
dan carpinisan
din greselile trecutului (ivonna dragostea mea!)
buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,
m-am indragostit de cel putin jumatate din colegele mele de scoala generala, fie ca a fost vorba de ciclul I ori de II. si astazi, peste ani, cind mi se evoca fetele cu coada, codite si cordelute, sau cind, pur si simplu, le revad, imi dau seama ca n-am gresit.
ca intensitate, au fost amoruri marete, potrivite si mai mici. una din dragostele mele mari a reprezentat-o anca ivonna sandu. aici regret enorm ca poloneza – mama ei, yadwiga, care mi-a fost si profesoara in il caragiale, este nascuta in Polonia -, nu ma asculta, mi-ar fi placut sa-mi afle gindurile de odinioara, la brat cu cele de acum. ivonna (am sa-i spun mai mult asa, in amintirea renatei renkawek, o alta poloneza din viata mea, cu care m-am iubit doua veri la rind pe litoralul romanesc, in 1983 si 1984; era cu 5 ani mai tinara decit mine, micuta, micuta, aratoasa de n-ai vazut, avea parul lung si moale, roscat-auriu si ii spuneam, vorbind in engleza invatata de la karipidis, „my small girl” iar ea imi raspundea, serioasa, „my small God„, ceea ce pentru un catolic fervent, cum sint lesii, cred ca este maximum de alint posibil, ca sa vedeti pina unde iti poate da ghes inima…) nu era o frumusete dar mie mi-a parut intotdeauna ca-l are pe vino-‘ncoa, ceea ce mi-au confirmat si alti adolescenti, mai ales dupa ce dansau, lipiti, cu ea. sedea linga oachesa denisa stan, erau de nedespartit, cred ca si caligrafiau aidoma si, probabil, veti banui ca palpitatiile sa-mi fi fost stirnite mai degraba de colega ei. n-a fost deloc asa iar asta nu inseamna ca n-am nutrit si sentimente de admiratie fata de denisa.
ne aflam intr-o excursie de trei zile, cu scoala, la brasov. eram cazati, undeva, mai la periferia orasului, intr-un camin cu camere cu mai multe paturi fiecare. normal, fetele stateau cu fetele iar baietii cu baietii, pe prietenii. intr-o incapere se instalasera ivonna si denisa stan iar una dintre room mate era irina virginia dragulanescu. seara de seara, dupa programul executat cu profesorii, am batut cale pina la odaia ivonnei. aveam si un motiv special, de ingrijorare, da, chiar asa, de ingrijorare: poloneza parea a suferi, continuu, de niste migrene atroce. denisa ii freca neintrerupt incheieturile miinilor si timplele si fruntea cu kao sao wang – essential balm, sper ca mai tineti minte celebrele cutioare vietnameze, rosii, rotunde, ca un puc miniatural, si mirosul specific, aromat, al mixturii de dinauntru. eu, vadit preocupat, incercam sa o inveselesc si, pe cuvint, uneori chiar izbuteam, cu glumitele mele. la un moment dat, nu mai imi amintesc pricina insa chiar n-are importanta, am intrat intr-un schimb de replici cu virginia. pe durata scurtului ping-pong verbal, aceasta a facut o referire la lenjeria mea intima. m-am simtit atit de lezat incit i-am tras o palma!
m-am revazut cu irina virginia, prima data dupa 33 de ani, in mai si iulie 2011. mi-a fost permanent teama de privirea ei, de o eventuala reminiscenta de suparare fata de mine, consecinta a dosului incasat cu peste trei decenii in urma. nici vorba de asa ceva! virginia mi-a zimbit neincetat – ceea ce nu inseamna ca pe femeie, din cind in cind, e bine ca barbatul sa o plesneasca, pentru ca daca el nu stie, ea, cu siguranta, cunoaste pricina pentru care o incaseaza. ba mai mult, impreuna cu nathalia, sora mezina, mi-a oferit un foarte apreciat, de mine, cadou, cu prilejul zile de nastere a subsemnatului. ma gindesc, insa, ca, poate, n-a uitat cu totul palma primita.
eram intr-a VIII-a si o primavara nestemata iti patrundea in fire. asa precum cresteau ziua si firul de iarba, asa sporea si iubirea mea pentru ivonna. cum, afara, se facuse din ce in ce mai cald si cum statea la doi pasi, poloneza incepuse sa vina la scoala infatata lejer. peste sarafan aruncase o geaca de blugi indigo, indigo, wrangler, wrangler, originala, originala. eu incepusem sa ma dublu holbez la fata mea draga. intr-o zi, n-am mai rezistat, i-am complimentat jacheta de doc si i-am cerut acordul sa o port si eu. mi l-a dat, fara probleme. ivonna, adevar graiesc, avea suflet bun, nu era egoista. am inceput sa imbrac, la scoala, cu mindrie, articolul vestimentar, azi o ora, miine doua, poimiine toata ziulica. cred ca vreo saptamina m-am tot falit cu lucrul altuia. numai ca, ghinionul naibii, pe fir a intrat si ion john draganescu, caruia nostimul surtuc, poate si ivonna, incepuse sa-i faca cu ochiul, scuzati cacofonia. poloneza, marinimoasa, i-a permis si lui sa il poarte si mi-a atras atentia asupra faptului. astfel, intr-o zi cu soare, john a poftit sa-i pasez geaca. n-am vrut, in ruptul capului, ba am si ars o sudalma. asa s-a ajuns ca, intr-o pauza mare, in timp ce toata scoala practica inviorarea – chiar sub conducerea ivonnei, comandanta de unitate, la vremea aceea -, eu si nelutu sa ne impartim pumni si picioare, undeva mai pe dupe cladirea institutiei de invatamint. ca sa o zic pe bune, john m-a cam caftit, deh, justetea era la el, vezi povestea cu banul muncit. in acea zi, profesor responsabil pe scoala era fizicianul eugen roibu, acelasi cu realizatorul tv de astazi. acesta ne-a vazut batindu-ne, ne-a despartit, ne-a insfacat de guler si ne-a dus in laboratorul de chimie. acolo ne-a ordonat sa povestim din ce ne-am luat. fiecare si-a spus varianta. roibu, aflat intre noi, a parut ca judeca citeva clipe, ca un rabi preaintelept, apoi, brusc, s-a intors si i-a repezit o palma lui nelutu draganescu.
cu mina pe inima va jur si va repet, dreptatea era doar a lui john. el n-a meritat defel caraba de la prof iar tinarul dascal de atunci i-a dat-o numai pentru ca mamica mea ii era colega de cancelarie. in pofida acestei peripetii, am ramas prieten bun cu ion draganescu. dar, poate, nici el n-a uitat cu totul palma primita.
draga virginia si draga nelutu, va rog frumos sa ma iertati pentru scatoalcele nedrepte pe care le-ati receptionat din pricina orgoliilor mele de copil frustrat! ma caiesc, sincer, de cele intimplate.
iar daca printre voi, mai exista dintre aceia carora eu, voit-nevoit, direct-indirect, v-am cauzat vreun rau, va rog sa imi precizati. as vrea, foarte mult, sa repar din greselile trecutului, macar cu un simplu iarta-ma! by raluca moianu. sincer, nu stiu niciodata ce planuri are Dumnezeu cu mine, asa ca, o usurare a sufletului, si prin voi, ar fi binevenita.
cu afectiune,
dan carpinisan
ocupati sa imbatrinim
buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,
„intr-o zi mi-ai daruit – o portocala!
eram doi copii ce-aveau – o portocala!
lumea toata ne parea – o portocala!
soarele era si e – o portocala!”
in scoala generala, ciclul II, am fost 6 baieti si 31 de fete. de aceea, la orele de sport, am facut in principal handbal, lasind rugby-ul claselor specializate, in care sexul tare era preponderent. si, desi nu l-am practicat, inca de copil mi-am dat seama, uitindu-ma la tv, ca jocul cu balonul oval e cel mai frumos din lume. voi deveni prozaic reiterindu-va celebra zicala a scriitorului francez jean giraudoux: „rugby-ul e un sport pentru golani dar practicat de gentlemeni„, adica exact opus fotbalului. desigur, exista si o intrecere pentru gentlemeni practicata de gentlemeni, aceea fiind snooker-ul, aici integrindu-l si pe inegalabilul insa mereu imprevizibilul englez, multiplul campion mondial, ronnie o’sullivan.
cu toate ca este atit de armonios ca spirit si legi de desfasurare, atit de barbatesc si de fair, atit de pasionant si de urmarit, rugby-ul lipseste de pe agenda olimpiadelor de aproape 100 de ani. in schimb, la JO de vara va veti putea delecta si cu probe de tir cu arcul cu sageata frinta, popice subacvatice, alergarea in sac, stafeta de 4 x 4 la prajina sau ping-pong cu mingea medicinala, asta spre implinirea globalizarii principiilor lui coubertain si pentru ca un numar cit mai mic de paminteni sa se simta lezati de faptul ca nu-si vad competitia favorita inscrisa intr-unul din cele 5 faimoase crecuri colorate. totusi, confirmind inca o data nedreptatea ce i se face la olimpiadele clasice, jocul cu balonul oval poate fi urmarit la oricare din JO dedicate persoanelor cu handicap. crunta ironie.
sincer, abia asteptam ca staneasca, profesoara de eductia fizica, sa ne dea liber la o miuta cu mingea mica, fie si de un sfert ora, pe unul din terenurile din curtea scolii. covirsiti de numarul amazoanelor, noi, viitorii barbati, eram nevoiti sa intram in combinatii mixte. apreciez ca m-am priceput binisor la handbal si, de aceea, doream sa fiu in echipa cu cei mai destoinici. irina taulescu si regretata gabriela junona popescu faceau parte din aceasta categorie. amindurora le sedea bine in echipament sportiv, chiar daca vorbesc aici, in principal, de acel trening albastru insipid, fie el si…chinezesc. erau zvelte si aveau trupuri exceptional modelate. in plus, si scuze daca ma repet, irina poseda niste ochi scinteietori, taciunii, si un zimbet cuceritor, cu o dantura perfecta, imaculata. surisul sexy si frumusetea erau, probabil, o mostenire din familie, avind in vedere ca si valentin, fratele ei mai mare, se arata tare chipes. prezenta lui valy mi-a impodobit tabara de adio de la busteni. el m-a invatat, treaba anevoioasa va asigur, sa fac primii pasi de dans, pe muzica lui „hotel california„, si m-a imbarbatat continuu sa o am pereche, pe ritmul celor de la eagles, pe dana raluca popescu ori pe maria ilie, zeitele la care, mistic, ma inchinam atunci. avea sa ramina pe altadata, si altadata, o invitatie mereu aminata, cel putin pina in ziua de azi.
uneori, profa ne baga in sala de sport. acolo lucram, inghesuiti, pe saltele, la capra sau la spaliere, in vederea sustinerii probelor cu notare. odata, imi amintesc perfect, in timpul unui exercitiu care necesita ridicarea picioarelor in luminare, un poponet s-a rupt, pur si simplu, spre hazul tuturor. dascalul a cerut ca elevul care sparsese acalmia in acel mod sa se demaste. nimeni nu a raspuns ordinului. nu doresc sa fac un expozeu pe aceasta tema dar ceva ma face sa cred ca bubuitura i-a apartinut unui baiat. sigur, as putea sa spun ca n-am fost eu acela, ci cutare, insa doresc ca suspansul sa dainuie. afirm ca n-a fost o fata, bazindu-ma pe experiente de 50 de ani in care, niciodata, mamica, sau o prietena, sau o iubita, sau o sotie n-au facut acest lucru in prezenta mea, chiar si sub forma linistita, tacuta, a unei asa zise „spioance„, dar care, posibil, are dezavantajul de a pirjoli totul in jur, aidoma unui reactor stricat de la cernobil. flacaii, in general, nu-si prea fac probleme la acest capitol, al eliberarii pintecului, ei preferind sa nu strice aiurea o roaba de mate.
citeodata insa ramineam, inexplicabil pentru mine, in sala de clasa. atunci, staneasca incerca sa ne trezeasca interesul cu atitatoarea distractie numita „portocalele„. va mai amintiti? fac prinsoare ca nu! de aceea:
<< Numarul ideal de jucatori pentru Portocalele este undeva intre 20 si 30. Jucatorii sunt asezati in banci. Exista un sef de joc (profesorul). Fiecare elev primeste cate un numar, incepand cu 1 si trebuie sa retina numarul sau. Dupa ce numerele au fost distribuite incepe jocul propriu-zis. Seful de joc spune: „As manca… X portocale”, unde X este un numar ales la intamplare dintre cele distribuite. Copilul cu numarul X trebuie apoi sa raspunda, cat mai repede: „De ce X si nu Y?” unde Y este un alt numar, aleator, de jucator ramas in joc, care nu trebuie sa il preceada sau succeada pe X. Daca elevul cu numarul X raspunde cu intarziere sau se incurca in numirea unui alt jucator, acesta iese din joc si procedura se reia, prin seful de joc. Daca nu, jucatorul Y trebuie sa numeasca un alt jucator Z si asa mai departe pana cand cineva se incurca. Jocul continua asa cum a fost descris mai sus pana la eliminarea succesiva a tuturor copiilor, in afara de doi. In acest moment se poate decide ca cei doi au castigat partida sau se poate continua, permitandu-li-se celor doi sa se numeasca unul pe altul pana cand unul dintre ei se incurca iar celalalt este desemnat castigator >>
mi-ar placea sa-l mai jucam o data, sa mai pot intreba „de ce 14 si nu 8?„. dar, sint convins, nu o sa avem timp. sintem, regretabil, in cele mai multe rinduri, atit de prinsi cu statutul nostru de adult. atit de ocupati sa imbatrinim…
cu multa afectiune,
dan carpinisan
PS: desi gasiti si la comentarii, primiti, va rog, ceva frumos de la camelia: a little orange tree si a girl who does yoga! eu le aleg pe amindoua dar in special fata, mai ales daca e vorba de tantra yoga ori spirala misa.
Lyrics & Performed by Damien Rice.
She lives with an orange tree
The girl who does yoga
She picks the dead ones from the ground
When we come over
She gives
I get
Without giving
Anything to me
Like a morning sun
Like a morning
Like a morning sun
Morning sun for me
Girl that does yoga
When we come over
Girl that does yoga
And he lives with a little house
On the side of a little hill
Picks the litter from the ground
Litter little brother spills
He gives
I get
Without giving
Anything to me
The days they
And the dogs they run
And the dogs they run
The good good morning sun
Side of a little hill
Litter little brother spills
Side of a little hill
And she’s always dressed in white
She’s like an angel
And she burns our eyes
And she turns
She pulls a smile
We drive her round
And she drives us wild
And she moves like a little girl
I become a child, man
And she moves my world
And she gets smashed in (??)
And walks away
and leaves me standing
She lives with a little dog
That’s gone just a little mad
She’s got a wolf to keep her warm
If ever she’s feeling sad
And she gives
He gets
Without giving
Anything to see
And the day it ends
And the day it
And the day it ends
And there’s no need for me
The girl who does yoga
When we come over
The side of a little hill
Litter little brother spills
Gonna be the man
If ever she’s feeling sad
Girl who does yoga
prin geamul vagonului
buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,
la ultimele doua intilniri cu fostii colegi de scoala generala, am stat, la masa, foarte aproape de gabriela liliana jicmon, pe vremea copilariei o foarte talentata pictorita, astazi un apreciat profesor de fizica. cu liliana, v-am mai spus parca, am fost vecin si am iubit-o tare mult, da’ tare mult! in doua rinduri. o data, pe cind eram la elementara iar a doua, in gimnaziu. eu am urmat la caragiale, ea la mate – informatica nr. 1, cel de la piata 1 mai. locuia la parter si stiu ca imi faceam mereu de lucru pe sub fereastra ei iar doamna jicmon (sarut mina, doamna!) ma invita inauntru. acolo, ii plictiseam fata cu cacaturi de-ale mele infantile, de flacau dezorientat ce-am fiintat. domnisoara jicmon, insa, imi punea la picup discuri cu muzica buna. astfel i-am descoperit prima data pe rolling stones si minunatul lor album „black and blue„, din care acum am, la colectia de viniluri, un dublu exemplar, asa, pentru siguranta. plus un cd.
dragostea pentru ea, de licean, a fost cumplita. chiuleam de la ore si veneam sa o vad in pauze. aceasta in pofida faptului ca liliana nu zarea in mine mai mult decit un simplu amic. totusi, eu continuam sa sper. asta pina intr-o zi cind, spre orele 17:00, eram cu taticul meu in tramvai, ne duceam la un croitor, pe lipscani, sa-mi faca mie un costum. crescusem si parintelui meu i se parea deja de neinchipuit sa nu port haina si cravata la anumite ocazii. prin geamul vagonului, in apropierea liceului ei, am vazut-o pe liliana de mina cu un baiat frumos. mi-a venit rau, rau si, in acel moment, mi-a disparut un orizont pe care nu la-am mai recuperat niciodata. insa nici pe liliana n-am mai batut-o la cap.
am privit-o, la reuniunile din urma, in citeva dati, uneori fatis, alteori discret. mi-am dat seama ca toata suferinta mea de copil si, apoi, de adolescent si-a avut explicatie. liliana a fost si a ramas un personaj feminin de care sa te indragostesti la orice virsta. e frumoasa, gingasa, isteata, zvelta, cu un zimbet cuceritor. dulce.
cu afectiune,
dan carpinisan
When I come home baby
And Ive been working all night long
I put my daughter on my knee, and she say
Daddy what’s wrong?
I put my head on her shoulder
She whispers in my ear so sweet
You know what she says?
Daddy you’re a fool to cry
Youre a fool to cry
And it makes me wonder why.
You know, I got a woman
And she lives in the poor part of town
And I go see her sometimes
And we make love, so fine
I put my head on her shoulder
She says, tell me all your troubles.
You know what she says? she says
Daddy you’re a fool to cry
Youre a fool to cry
And it makes me wonder why.
Daddy you’re a fool to cry
Oh, I love you so much baby
Daddy you’re a fool to cry
Daddy you’re a fool to cry, yeah
She says, daddy you’re a fool to cry
Youre a fool to cry
And it makes me wonder why.
She says, daddy you’re a fool to cry
Daddy you’re a fool to cry
Daddy you’re a fool to cry
Daddy you’re a fool to cry
Even my friends say to me sometimes
And make out like I don’t understand them
You know what they say
They say, daddy you’re a fool to cry
Youre a fool to cry
Youre a fool to cry
And it makes me wonder why.
Im a fool baby
Im a fool baby
Im a certified fool, now
I want to tell ya
Gotta tell ya, baby
Im a fool baby
Im a fool baby
Certified fool for ya, mama, come on
Im a fool
Im a fool
Im a fool
graiul nostru frumos
buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,
in vara lui 1996 am stat aproape 40 de zile in anglia. publicatia la care lucram, „gazeta sporturilor„, mi-a facut onoarea de a ma trimite acolo pentru a acoperi, impreuna cu alti 3 colegi, campionatul european de fotbal. a fost cea mai chipesa experienta profesionala pe care am trait-o pina acum. eram, laolalta cu ceilalti foarte multi iubitori ai sportului rege aflati in albion, extrem de bucuros, gidilat permanet la inima de sloganul pe care-l vedeai pretutindeni, „football is coming home„. in plus, purtam in suflet nadejdea ca voi fi si martorul unei massive win. speram, cu alte cuvinte, ca tara gazda va cistiga o competitie intertari majora, lucru ce nu s-a intimplat de cind am inceput sa inteleg rosturile acestei lumi, adica din momentul in care am trecut pragul scolii. este unul din numeroasele mele visuri care, probabil, vor ramine in bocceaua viselor, asa cum numai o iluzie va fi triumful, contemporan cu mine, al unui tenisman britanic in turneul de la wimbledon. iata insa ca, mai deunazi, chiar in timp ce scriu, un ciob de himera tot s-a incropit, andy murray devenind campion olimpic exact pe iarba de la “all england lawn tennis and croquet club”…
nicicind nu mi-am ascuns propensiunea spre regatul unit, afinitatea cu tot ce este british. sint incintat de felul lor de a fi. le iubesc umorul inegalabil, morga scortoasa, mindria sprijinita pe traditie si istorie si ador sa maninc fish and chips, fie si atunci cind, nu o data, pestele e prajit in prea mult ulei. sint indragostit de accentul pur al lui sir anthony hopkins din “remains of the day”, de acel indeeeed sau, mai ales, de acel mooooooon, cea mai frumoasa reprezentare lingvistica a lunii, asa cum genial a descoperit ilustrul borges. ii consider pe sir winston churchill si pe margaret thacher cei mai de vaza politicieni europeni moderni, pe rolling stones cea mai buna trupa din lume si pe somerset maugham cel mai mare nuvelist posibil, povestirea fiind genul meu literar preferat. ma extaziez la toate victoriile lor, fie ca sint titluri mondiale la rugby ori batalii cistigate, fulgerator, in malvine. acum, urmaresc cu o pasiune dusa la extrem JO, mai ales ca se desfasoara la londra, capitala universului, asa cum, banal, o numesc eu. ma imaginez aproape in fiecare zi stind pe malul tamisei, plimbindu-ma prin hyde park, tirguind ceva pe oxford street, sau intovarasindu-mi singuratatea, la drum de seara, intr-un pub bun, cu a couple of shandies, reci si gustoase. aici simt nevoia unei pauze, pentru ca, ma credeti au ba, imi ploua cats and dogs in gura.
am fost cred ca de vreo 20 de ori in marea britanie, ultima oara, zece zile, in aprilie 2011, si nu m-as mai satura de verdele ei. amicii insulari pe care mi i-am facut m-au chestionat, de-a lungul vremii, mai cu ocol, mai de-a dreptul, de ce nu caut sa-mi fac un rost in uk, daca tot ma simt atit de atasat de meleagurile si insusirile lor.
nu voi folosi cuvinte mari. nu ramin definitiv nicaieri altundeva, pentru ca intotdeauna mi se face un dor cumplit de tara si, in special, de bucurestiul natal. m-apuca mereu aleanul de fumul garii de nord, de asfaltul incins, de prieteni si o halba aburinda, de iubitele mele, de graiul nostru frumos, de parcul ioanid, de mormintele parintilor si ale strabunilor, de plaja de la 2 mai (dos majos, cum ii spune catalin zimbresteanu), de potcoava giulestiului, de imnul cintat nadiei, puscasului moldoveanu si prea-frumoasei izbasa, de delta si de piatra craiului – pe creasta careia m-am logodit, se pare, pentru eternitate -, dar, peste toate, de caminul meu din sud-berceni. vorbesc, da, despre acel apartament dintr-un bloc eminamente cenusiu si ceausist, hoceag pe care, de-a lungul anilor, cu ajutorul lui Dumnezeu, l-am transformat intr-un eden personal. nu incerc sa cer sa simtiti la fel. insa nici nu pot ramine altfel decit siderat atunci cind aud, din gura cuiva: „casa reprezinta pentru mine doar locul in care dorm„. ei bine, dimpotriva, eu acasa doar traiesc…
cu afectiune,
dan carpinisan
PS: in completare, vreau sa va ofer o poezioara superba, semnata arghezi. o stiu pe dinafara, demult, pentru ca mamica, profesoara fiind, primise de un 8 martie un fel de panglica-pergament pe care se afla inscriptionat chiar poemul respectiv. a fost unul din putinele lucruri care mi-au ramas amintire, tangibila, dupa mama mea…
Inscripție pe o ușe – Tudor Arghezi
Când pleci, să te-nsoțească piaza bună,
Ca un inel sticlind în dreapta ta.
Nu șovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista.
Purcede drept și biruie-n furtună.
Când vii, pășește slobod, râzi și cântă.
Necazul tău îl uită-ntreg pe prag.
Căci neamul trebuie să-ți fie drag
Și casa ta să-ți fie zilnic sfântă.
un colt sfarimat
buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,
(dupa o serendipity)
am deschis usa, pe la douasprezece noaptea, cu imensa speranta ca, odata intrat in casa, o muza va sari pe mine si ma va poseda infocata, inainte chiar sa-mi dau jos rucsacelul. mai frageda, mai batrina, mai lunga, mai scurta, nu mi-ar fi pasat, o zeita a cuvintelor sa fi fost. n-am avut noroc, casa era si e pustie, precum inima mea.
si totusi, desi intins pe un pat de taciuni stinsi, ma vad nevoit sa-i multumesc florentinei rembas, cea mai tinara dintre noi, aproape o adolescenta, gatita cu rochie si curbe de aur, pentru ca, pret de aproape doua ore, a lasat balta nunta la care urma sa fie aleasa regina noptii si a stat cu noi
ii multumesc celui mai voluntar om de pe pamint pe care mi-a fost dat sa-l cunosc, denisa andrei, pentru ca s-a strecurat, din nou, atit de blind, in firea noastra, ocrotindu-ne si de uitare si de rataceala si de zgircenie
ii multumesc irinei virginia dragulanescu, pentru ca n-ar fi vrut in ruptul capului sa nu ne intilnim si azi, pentru zecile de telefoane, pentru modestia cu care isi deapana victoriile si isi tainuieste tristetile, si pentru estetica ei deplina
ii multumesc mihaelei ianculescu, pentru puterea de a remonta dupa o noapte in care a inchis in zori, pentru succesele ei nenegate intrucit numai ea le stie truda din adincuri, pentru ca ne prezinta mereu, ca la o parada de fashion tv, eternul feminin si pentru ca, simtind ca ingerii imi pleaca din suflet, mi-a strins usor timplele, dindu-mi puterea sa ajung pina acasa, chiar si plingind in hohote
ii multumesc nathaliei, sister dragulanescu, care de acum e de-a noastra, pentru cumintenia vorbelor, pentru harul ascultarii, pentru mirarile copilaresti si pentru darurile de a ferici un barbat, in cazul in care, bineinteles, acesta nu-i prea bou incit sa nu stie sa aleaga intre cenusa si diamant
ii multumesc andrei stancu, lui carmen virsa, mariei ilie, lui paul teodorescu si lui cristian deleanu, pentru ca, in urma cu numai 24 de ore, i-au fost alaturi liviei popa, la aniversarea a 30 de ani de neculce, iar fata cu gropite care iti fac, numaidecit, magie alba, a avut parte si de ei
ii multumesc gabrielei liliana jicmon care, desi n-a putut ajunge, ne-a trimis toate paserile maiastre ale gindurilor
ii multumesc si dragei mele pentru ca, din cind in cind, ma scoate la o cafea si la un serbet in pocal cu apa rece de izbuc si ma lasa sa cred ca sint ceea ce nu sint si as fi vrut asa de mult sa fiu, ajutindu-ma sa cos, cu sirma ghimpata, zilele intre ele
ii multumesc, in fine, liviei popa, pentru ca, desi credeam ca nu o sa mai vina, a sosit, nemtoaica, cea dintii, pentru bunatatea ei dulce ca un fagure curgind de ambrozie, pentru candoarea ei ca un fruct zemos si chemator, din care iti vine sa musti dar te opresti, cu mintea la marele blond nichita, care pretinde sa nu stricam perfectiunea, deoarece, nu-i asa „…cit de minunat ar fi fost acest cub daca n-ar fi avut un colt sfarimat”
va multumesc tuturor, pentru ca, fara sa stiti, mi-ati permis sa fac un ramasag aspru si, astfel, sa va zic, din fiinta mea intreaga, ce tare ma bucur ca v-am cunoscut!
cu multa afectiune,
prietenul vostru
dan carpinisan
PS: intilnirea i-a adunat si pe citiva dintre amicii fetei de la stuttgart, persoane de soi, pe care iti place sa le ai alaturi. seara aceasta a fost precum o bucactica de crepuscul pe care i-am asezat-o, ofranda, liviei
mersul la toaleta
buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,
singura mea intilnire cu o intindere nesfirsita de ape, precum oceanul, a fost in vara lui 2007, in timpul unicei vizite pe continentul american. ma aflam la new york, invitat fiind de simina. ea a hotarit, intr-o amiaza foarte calduroasa, sa o pornim, degraba, la plaja. ne-am deplasat pe autostrada, sub un soare torid, dar cind am ajuns la destinatie, ce sa vezi, totul era invaluit intr-o ceata deasa, s-o tai cu cutitul! nu desluseai ceva la 5 metri! am desfacut un pled si ne-am asezat. eu m-am si dezbracat de camasa si m-am intins pe burta, mai atipind, mai stind de vorba cu gazda mea. luind in calcul legi personale ale fizicii pentru lumina, nu credeam ca am sa ma bronzez nici macar un pic. dupa vreo trei ore insa am simtit ca spatele imi ia foc. nu doar ca eram rosu ca racul dar facusem si o insolatie in toata regula. doua zile m-a doftoricit, bodoganind intruna, simina, ducindu-ma chiar si la doctor, pentru ca arsura de pe spate imi provoca dureri atroce, nestapinite de niciun pain killer obisnuit.
ma veti intreba de ce in rastimpul cit m-am copt n-am intrat in valurile atlanticului, macar de-un botez? doua sint raspunsurile. in primul rind, picla era atit de densa incit m-am gindit ca, in masa lichida fiind, sa nu pierd reperele si, inotind, incet, incet, ca un leu de mare inainte de siesta, sa nu ajung taman in apropiere de nova scotia si sa mi se lipeasca, poate, sub omoplatul sting, aidoma lui siegfried, o frunza de artar. apoi, sint nevoit sa va marturisesc faptul ca mi-e la fel de frica de adincime ca si de vazduh. cind nu mai simt pamintul sub picioare devin, realmente, pierdut, intemnitat in panica unui sfirsit iminent.
teama de apa mare am capatat-o in 1985. eram la neptun, cu mai multi prieteni si prietene. o data, am intrat la baie numai cu virgil duculet, un foarte talentat poloist la vremea aceea, component al echipei nationale. evident, aveam si o minge cu noi. cum vergiu nu prea se simtea bine la mal, ne-am avintat mai in larg. acolo, da-i suturi, plonjoane, parade, chicoteli, stropi. la un moment dat, dorind sa copiez gesturile amicului de scalda, mi-am sprijinit mina dreapta pe balon si m-am lasat spre fund. am simtit insa, cu talpile, ca ating ceva moale. m-am alarmat, am tisnit la suprafata si am inceput sa tip din toti bojocii: „salvamar, e un inecat aici!„. pazitorul s-a suit in barca, a vislit pina la noi, m-a privit superior si a spus: „cred ca ai calcat pe vreun calcan„. am avut neagra presimtire ca, totusi, eu intuisem adevarul asa ca am repetat procedura. acelasi rezultat. in fine, n-o mai lungesc, abia am scos tustrei la tarm victima. un baiat, de 18 ani, din braila, aveam sa aflu. au venit medicii, au incercat sa-l resusciteze. in zadar.
sperietura de inaltime, mai precis de avion, o am de cind cu accidentul de la balotesti, din martie 1995, cind a cazut airbus-ul. evenimentul m-a marcat profund. de atunci, am constientizat ca daca se intimpla ceva la un aparat in linia lui ascendenta, nu mai ai cum sa scapi. astfel, pentru mine, pregatirea drumului si cursa in sine au devenit un calvar. zilele de dinaintea decolarii sint egale cu cele ale ultimelor ceasuri petrecute de un condamnat la esafod. apoi, in aeronava! colegii de scaun, rude sau necunoscuti, sint nevoiti sa ma tina de mina, cel putin la inceput si spre sfirsit. trei rinduri in fata si trei rinduri in spate, calatorii sint obligati sa traga obloanele hublourilor pentru ca eu sa nu cumva sa vad inclinarea aripilor, atunci cind pasarea de otel face un viraj. insotitorii de bord au datoria sa ma trateze special, intrebindu-ma permanent cum imi e, daca stau confortabil si care este frecventa inspiratiilor si a expiratiilor pe minut. demult intentionez sa propun companiilor aeriene ca, laolalta cu securistul de servici, in cockpitul pasagerilor sa se afle si o fata bisericeasca, hirotonisita cu acte, care sa asigure asistenta religioasa necesara oamenilor cuprinsi de spaima apropierii mortii. va rog sa va imaginati, dragii mei, in aceste conditii, cum este pentru subsemnatul, pe durata voiajului, mersul la toaleta, in acea incapere cit o punga de pufuleti, unde ramii singur, tu si uruitul motoarelor!?! unii mi-au propus ca, inainte de zbor, sa beau ceva. deci, „sa beau ceva” n-ajunge. trebuie, musai, ca sa-mi fie bine, sa nu mai simt nimic, adica sa intru in coma alcoolica.
iata-ma, asadar, dezvaluindu-va alte particularitati ale organismului ce sint. desigur, pe unii dintre voi, aceste lucruri, povestite sprintar, poate va amuza. va asigur insa ca mie, de multe ori, nu mi-e usor. mai bine zis, mi-e tare greu…
cu afectiune,
dan carpinisan
la sarpele roz
buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,
nici nu stiu cum sa incep, daramite cum sa continuu. este, probabil, una din cele mai grele relatari din viata mea. o sa caut sa fiu cit se poate de concis si serios, ca un corespondent de razboi.
simbata trecuta a avut loc intilnirea anuala a colegilor de scoala generala. pina la urma, din cauza conditiilor meteorologice extrem de nefavorabile, ploaie si vint, reuniunea s-a tinut, in regim de urgenta, in incinta restaurantului „beirut„, cu specific libanez, de pe racota nr.3 A, colt cu clucerului, asta ca sa-l gasiti mai repede pe gps.
regim oriental, inseamna mincaruri gustoase, racoroase, satioase dar, in acelasi timp, atentie, interdictie la comercializarea de alcool. totusi, fiecare a primit permisiunea sa-si aduca de acasa bauturica favorita. asa se face ca mesele s-au umplut de sticle si carafe cu vin, vermuturi, wiskeane, vodci si alte udaturi. s-a fumat tigara normala iar unii au prizat hasis. la un moment dat, intre doua feluri de mincare, au aparut, frumos impachetate, si niste bomboane de ecstasy. n-a refuzat aproape nimeni.
insa, pe la 22:00, cind petrecerea era mai in toi, molanul mai aprig si mintile mai infierbintate, in localul cu pricina s-a dat stingerea. obiceiul casei. un muget de protest s-a propagat peste intreg cartierul 1 Mai. „cum, abia ne incinsesem! si ce naiba facem, ne culcam odata cu gainile?„. nici vorba! fratii teodorescu, mihai si paul, invitati speciali, aveau un backup. rezervasera o masa rotunda si mare cit un heliport la „sarpele roz„. „sarpele roz” nu e „sarpele rosu” (ala s-a inchis, demult), e fostul „marul de aur„, din piata victoriei. la nici un kilometru distanta.
unii, adica mai toate perechile, s-au retras, la brat, spre case, convinsi de ideea ca familia ramine celula societatii. restul s-a organizat spre noul punct de distractie, care promitea mult. asa avea sa si fie!
eu nu mai fusesem niciodata acolo. eram excitat si muream de curiozitate. numai ca, „sarpele roz” e genul de santan care iti suge si energiile si banii. nicio problema! cu ajutorul lui mihai t, mare meserias pe la ibm romania, am spart, in citeva minutele, doua bancomate si am facut rost de pesin. a pile of money. am intrat, lasind cite 100 de euro receptionerului. cum ne-am asezat, au aparut vinzatorii de vise. am luat un kilogram de cocaina, pe care l-am impartit mintenas in liniute si am inceput sa ne pudram nasurile. ne-am mirat de culoarea cam galbui-portocalie a marfii dar unul dintre dealeri ne-a lamurit: „acum avem si cu aroma de banane„. perfect.
am comandat un roze scump si sampanie la frapiera plina. citeva din fete si-au luat papanasi. se cunoaste din batrini, papanasii merg foarte bine cu stupefiantele. astfel, sexul slab s-a dezlantuit, alaturi de gemenii teodorescu. denisa a, liliana, mihaela i, florentina, andra, surorile dragulanescu (virginica a venit si cu sotul, don pasquale, un vero mafioso) au invadat ringul de dans, clocotind de antren. muzica doamnei catanga razbatea pin’ la ploiesti, consumatorii bateau din palme, tropaiau extaziati, mindrele noastre se roteau in ritm nebun, aruncindu-si hainele.
eram inmarmurit! nu-mi venea sa cred ce mi se intimpla. la un moment dat, rodovica s-a apropiat de mine si mi-a propus s-o facem chiar acolo, pe loc. un trenulet m-a prins insa in mersul lui si m-am pomenit, in citeva momente, leganindu-ma, cheek to cheek, cu mihaela, apoi, cu denisa, apoi cu liliana si denisa impreuna, in miscari languroase, atitatoare. toate simturile mi se trezisera, traiam, din nou, dupa multi ani, cu adevarat. cineva m-a filmat si a promis ca trimite inregistrarea la „animal planet„. se va putea urmari seara, in ciclul „specii curioase: astazi, hipopotamul zglobiu„.
ultimul lucru pe care-l tin minte este ca liliana gabriela mi-a cerut sa comandam un taxi si sa ne carabanim de acolo.
m-am desteptat abia in noaptea de duminica spre luni, in propriul pat, cu asternutul facut ghem. imi curgea saliva din gura, mi-era grozav de rau, ma dureau toate oasele, in special soldul sting. m-am tirit pina la buda, am vomitat o data, apoi iarasi. mi-era o scirba totala de mine. ma consideram un nemernic, unul care, intr-adevar, isi merita soarta. am scos pistolul din sertarul biroului si l-am proptit in timpla. am zabovit, asa, pret de un ceas, cu piedica deblocata. dar sint atit de fricos ca nici curajul sa ma omor nu l-am avut. sau, poate, ar fi trebuit sa spun ca numai cei curajosi stiu cit le e de frica. in fine…
razgindindu-ma, am iesit afara, in zorii umezi, si am tras, de citeva ori, cu arma, in sus. am asteptat si, curind, au inceput sa cada bucatele de stele. am luat citeva, le-am dat o forma si le-am atasat unui e-mail pe care l-am trimis, hat departe, dragei mele. m-am simtit, fulgerator, dezlegat.
prietenul vostru,
dan carpinisan
Here comes Johnny singing oldies, goldies
Be-Bop-A-Lula, Baby What I Say
Here comes Johnny singing I Gotta Woman
Down in the tunnels, trying to make it pay
He got the action, he got the motion
Oh Yeah the boy can play
Dedication devotion
Turning all the night time into the day
He do the song about the sweet lovin’ woman
He do the song about the knife
He do the walk, he do the walk of life, yeah he do the walk of life
Here comes Johnny and he’ll tell you the story
Hand me down my walkin’ shoes
Here comes Johnny with the power and the glory
Backbeat the talkin’ blues
He got the action, he got the motion
Oh Yeah the boy can play
Dedication devotion
Turning all the night time into the day
He do the song about the sweet lovin’ woman
He do the song about the knife
He do the walk, he do the walk of life, yeah he do the walk of life
Here comes Johnny singing oldies, goldies
Be-Bop-A-Lula, Baby What I Say
Here comes Johnny singing I Gotta Woman
Down in the tunnels, trying to make it pay
He got the action, he got the motion
Oh Yeah the boy can play
Dedication devotion
Turning all the night time into the day
And after all the violence and double talk
There’s just a song in all the trouble and the strife
You do the walk, you do the walk of life, yeah he do the walk of life
teatrulviseloroldtrafford 
