intr-un echilibru instabil
buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,
categoric, v-ati prins si voi, nu sint un tip fidel. pai cum altfel? acum imi batea inima pentru ivonna, peste o saptamina pentru maria, peste o luna pentru dana raluca, acestora urmindu-le, intr-un sir parca fara de sfirsit, gabriela liliana, carmen, corina, simina, renata, dana, magda, alina, elena liliana, adelina, anca, rodica, ioana. si-ar mai fi si altele, drept va spun.
citeva exemple. prin ’90, eram topit dupa meg ryan dar si buclata papusica si-a aflat, repejor, o rivala: sharone stone, care, cu ce a facut in „basic instinct„, mai ales cu forfecarea picioarelor, m-a dat gata. cu superinteligenta americana am avut o relatie destul de lunga dar faptul ca ea era mai mereu ocupata cu cinematografia, pe mapamond iar eu ma aflam permanent pe stadioane, la meciuri, ca gazetar, a facut ca legatura sa se rupa. apoi m-am oprit la gwyneth paltrow, pe care, ulterior, am inlocuit-o cu keira knightley dar le-am pastrat un loc in suflet si lui kate beckinsale, sandra bullock ori, da, J Lo. plus iubirile mele din sport, mai ales din tenis, elena dementieva, maria sharapova, maria kirilenko, julia georges sau zina atletelor, jessica ennis. basca o basculanta de prezentatoare autohtone, majoritatea andree: marin banica, berecleanu, marinescu, raicu etc.
recent, m-am amorezat lulea de actrita canadiana sarah polley, in special pentru prestatia ei, alaturi de exceptionalul tim robbins, din „viata secreta a cuvintelor„. saptamina trecuta mi-a cazut cu tronc o frantuzoaica, anne consigny, exact de virsta mea, care e foarte skinny si arata si joaca bestial. am vazut-o in „E-Love„, rolul lui paule zakmann ori al antigonei, cum doriti. pur si simplu disperat, am incercat sa o sun insa avea mobilul inchis. m-am consolat cu niste etnobotanice, adica un ceai de tei, si, asa, am adormit impacat.
oh, dar era sa o uit pe draga mea! de curind, ea m-a poreclit „prichindelul chihlimbar„. de ce? pai, cred, „prichindel„, nu pentru volum, ci pentru genul meu copilaros iar „chihlimbar” deoarece, fiind ceva fosil, sint mai greu de gasit si, astfel, mai pretios. asadar, iata un alt caz, cine tine la mine, ma socoteste la adevarata valoare.
care va sa zica, sint un incurabil indragostit. va fac o mare dastainuire. am mers pina intr-acolo incit mi-a cazut cu tronc si un barbat. richard gere. primii fiori m-au incercat in „pretty woman” insa sageata lui cupidon m-a strapuns definitiv in „mister jones„, o pelicula pe care as revedea-o la nesfirsit. in film, tineti minte?, omul era atras de vazduh, de icar, se suia pe toate ‘coperisurile. asa am facut si eu in toamna lui 1999. avind insa rau de inaltime, m-am urcat doar pe garduletul de beton ce imprejmuieste parcul „gradina icoanei„. mi-am deschis bratele si, intr-un echilibru instabil, am imitat zborul, spre amuzamentul, insotit de aplauze si exclamatii apreciative, al trecatorilor din zona. imi amintesc ca era o dupa-amiaza splendida si eu ma simteam fericit. peste numai doua ceasuri, o eternitate insa la vremea aceea, urma sa ma intilnesc cu ioana…
cu multa afectiune,
dan carpinisan
a VII-a A
buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,
in iunie, elevii din romania iau vacanta. dimineata se predau manualele iar seara sint serbari peste tot. anul acesta, am tinut si eu sa merg la una, de generala, la “i. gh. duca nr. 146”, din bucuresti. acolo studiaza monica andrea olaru, fiica nasilor mei de cununie cu ioana .
am dorit sa vad diferentele. ce pot sa zic? nu-s prea mari, fata de vremea noastra, pe care cu… justificata mindrie o numeam „epoca ceausescu„. fetitele si baietii pari mai ‘naltuti decit ce eram noi iar vestimentatia casual ii personalizeaza si, normal, le ofera o independenta, altfel decit inrolarea, sub acelasi stindard, a uniformelor si a ecusoanelor cu numar si locatie. in rest insa, vechi trairi si obiceiuri. vorbeste directorul plin, aproba adjunctul si, apoi, se striga premiantii, in ordinea crescatoare a claselor. afecturi, aplauze, flori, rumoare, poze. recompensele pentru cistigatori au constat doar in niste diplome. au contat, in schimb, foarte mult, rezultatele obtinute la olimpiade si felurite alte concursuri cu iz de invatamint. aici, cei mai buni au fost rasplatiti cu atestate si bani. cash-ul a fost daruit de primarie si am ramas placut surprins de chestia asta. monica a luat mentiune, niste distinctii pentru olimpiade si vreo 200 de euro, echivalentul in lei, evident. daca punem la socoteala ca intiul gospodar al sectorului 5 este un tigan sadea prezumtios, care spulbera graiul romanesc la fiecare deschidere a gurii, faptul devine si mai de mirare, chiar mirabil.
personal, am remarcat citeva aparitii incintatoare, unele initiind aplecarea subsemnatului spre o oarecare pedofilie: premiul 1 de la clasa a VI-a A si premiul 1 de la clasa a VII-a A, ultima, pun pariu, o kate moss in devenire, avantajata fiind si de o rochita seducatoare. dar nu mi-am fixat dioptriile doar pe copilandre. mi-au sarit in ochi si citeva mamici, gatite ca la cannes. totusi, in fruntea tuturor as situa-o pe diriga de la a VII-a A, care este, ceea noi barbatii numim, un organism. asta ca sa va dati seama de intreaga paleta a sentimentelor la care am fost supus in amurgul de vara.
nu mai fusesem la un astfel de eveniment de 11 ani, cind, intr-un septembrie, am insotit-o pe laura, unica mea fina, la prima ei zi de scoala, in pucioasa. tatal n-a putut sa vina asa ca m-am oferit eu. si atunci am fost foarte emotionat, ca si acum. care va sa zica, in peste un deceniu, o deschidere si o inchidere. un fel de ciclu complet, imprejmuind eroi diferiti…
cu afectiune,
dan carpinisan
elena liliana pascu
buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,
i-am spus ca mai degraba ma masturbez decit sa stricam prietenia. stateam, amindoi, pe o banca din herastrau, in toamna lui ’89. elena (nuti) pascu a inceput, catinel, sa plinga. mi-a replicat ca, din punct de vedere al femeii, nu se simte deloc flatata. am strins-o pe dupa umeri si, pe urma, pret de vreo opt ceasuri ne-am plimbat neintrerupt, discutind si rizind, pina am ajuns la mine acasa, pe 1 mai, in aviator traian vasile 50. am petrecut noaptea impreuna si, desi ea, arzoaica braileana, a insistat in citeva rinduri, n-am facut nazbitii in asternuturi. m-a privit insa incontinuu, cu ochii ei frumosi, si mi-a declarat ca, pur si simplu, ma vrea, de atunci incolo, numai linga ea.
dimineata m-a gasit intr-o alta stare de spirit. am fost de acord sa avem o relatie, i-am zis ca eu am sa o chem liliana, pe al doilea ei nume de botez, si i-am cerut sa o luam incetisor. mi-a raspuns ca e ok, doar ca, mai intii, trebuie sa mergem la ea la facultate, sa-mi arate ceva. era in anul V, ultimul, la geologie. scoala nu incepuse inca, asa ca holurile institutiei erau reci si pustii. ma aflam pentru prima oara in cladirea respectiva si, de aceea, paseam oarecum sfios. am ajuns repede in fata unei coloane, pe care erau lipite diverse afise si anunturi. „uite, citeste asta!„, am fost indemnat. „topul curvelor din universitatea bucuresti, la 15 iunie 1989…locul 4 = nuti pascu„. n-am dat inapoi, ba dimpotriva, mi s-a parut chiar ca ar trebui sa particip la ceva incitant. apoi am urcat un etaj, unde, la bufet, am baut o cafea caliie. nechezol.
liliana a fost cea mai mare dragoste a mea, pina sa o cunosc pe ioana. cel putin, in primele sase luni, aproape de fiecare data cind se uita la mine privirea i se inlacrima. cred ca 365 de zile am facut amor non stop si in orice loc ni s-a nazarit. pentru ca mama nu o prea placea, ulterior poreclitei revolutii, m-am mutat la ea, in caminul de la opera. asa am cunoscut un morman de femei, nu in sensul intim, ci al arhetipului. spre exemplu, am fost suprins sa observ, amuzat totusi, ca cele trei domnisoare ramase la masa de canasta atunci cind a patra se ducea, 5 minute, la wc, o faceau, nitam-nisam, zdrente, cu birfa, pe aceasta din urma. iar treaba se petrecea, evident, prin rotatie. tot acolo i-am studiat pe labagii din parcul invecinat, alienati exceptional dotati barbateste, pe care, uneori, eram nevoit sa-i iau la goana de la dusuri, ajutat fiind si de alti camarazi normali la capete.
m-a sfatuit sa-mi deschid inima si sa iubesc fara prejudecati. am fost in practica ei de diploma la baia borsa, unde am coborit, cea dintii si singura data, intr-o mina de minereu si ea, doua luni, a venit, regulat, in minimala mea stagiatura ceausista tirgovisteana. am ajuns si la cugir, vizitind-o pe bunica iar lita marie m-a vazut, in premiera, in compania sexului opus. m-a invatat ca a face dragoste inseamna si miezul dar, mail ales, prefata si postfata lucrarii, dezmierdarea de dinainte si alintul de dupa. a stirnit in mine gelozia insa m-a si vindecat de ea, aratindu-mi ce anapoda e un om torturat de banuieli, fondate sau nu. m-a pregatit, cu rabdare, sa iau decizii.
intr-o zi, ma asteptam la asta, m-a parasit. mi-a spus, in timp ce, acum, eu plingeam, ca drumul ei nu mai e aici, ca a fost foarte fericita alaturi de mine, ca nu m-a inselat niciodata, ca ceea ce am vazut la acel avizier era putin exagerat – „cred ca, undeva, pe locurile 8 – 10 ma aflam, nu meritam sa fiu atit de sus” – si ca, asa cum avea sa ma imboldeasca, la rindu-i, a doua sotie, ar fi bine sa consider, ca sa nu patimesc foarte mult, ca, de aici inainte, ea nu mai exista. ca a decedat.
suferinta din iubire n-are, din pacate, o atare simpla rezolvare. de peste doua decenii sint, daca nu ma credeti e doar treaba voastra, chinuit si nu-mi aflu, nicicum, linistea. as vrea, macar o data pe an, sa duc o floare la monumentele funerare ale lilianei si ioanei si, sprijinindu-mi capul pe lespedea rece, sa las friu liber lacrimilor. sa contemplu si sa ma reculeg. numai ca, e de-a dreptul apasator sa ai morti dragi si sa constati, in fiecare zori de zi, ca mormintele lor nu sint nicaieri altundeva decit in sufletul tau…
cu multa afectiune,
dan carpinisan
Eu care voiam intr-una alt si alt decor
Eu care spuneam prea lesne si oricui mi-e dor
Abia cand a plecat plangand si n-a mai fost a mea
M-am indragostit numai de ea.
Eu care veneam acasa c-un suras formal
Monoton spunand acelasi monolog banal
A plecat mi-am zis dar n-a fost asa
O iubeam numai pe ea.
Simt ca fara ea nu pot respira
Casa e pustie fara ea
In ce-as putea eu sa mai cred acum
As da orice s-o mai intorc din drum.
Am zarit-o pe o strada pentr-o clipa doar
Sa-i vorbesc si sa m-apropii era in zadar
Ea care m-astepta plangand cand eu uitam sa vin
Ma privea acum ca pe-un strain.
A trecut atata vreme de cand a plecat
Dar abia acum mi-e draga cu adevarat
Abia acum cand locuieste doar la mine-n gând
O iubesc mai mult decat oricand.
Simt ca fara ea nu pot respira
Casa e pustie fara ea
In ce-as putea eu sa mai cred acum
As da orice s-o mai intorc din drum.
Simt ca fara ea nu pot respira
Casa e pustie fara ea
In ce-as putea eu sa mai cred acum
As da orice s-o mai intorc din drum.
Eu care voiam intr-una alt si alt decor
Eu care spuneam prea lesne si oricui mi-e dor
Abia cand a plecat plangand si n-a mai fost a mea
M-am indragostit numai de ea
Abia cand a plecat plangand si n-a mai fost a mea
M-am indragostit numai de ea
Da, da,
M-am indragostit numai de ea
M-am indragostit numai de ea.
palarie de paie
buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,
il chema nicolae filimon insa megiesii il cunoasteau drept tetea lae. a fost al doilea sot al mamei tatalui meu. pe primul, mare mester rotar, bautura l-a rapus inca de tinar, inainte de a ma naste eu. asa ca tetea lae a devenit, vrind nevrind, bunicul meu adevarat.
cei din cugir, locul de obirsie al bunilor mei, cu care am vorbit despre el, mi-au spus ca a fost un om tare milostiv la suflet si extrem de muncitor. era inalt, solid, cu bratele cit trunchiul de stejar si purta pe cap, intreaga ziulica, chiar si iarna, o palarie de paie.
imi placea enorm sa-l privesc trebaluind dar si sa-l observ in momentele de liniste. in amurg, se retragea in pridvor, isi da jos acoperamintul din tulpini uscate si se inconjura de el insusi. alaturi ii stateau o sticla cu tuica buna, nu foarte apriga, si un paharel alburiu. nu-si ineca mintile, poate doar amarul vietii lui, moartea baiatului din cea dintii casatorie. uneori, lacrimile ii siroiau pe obrajii rosietici. atunci raminea stana, aproape un ceas, dupa care se scula si se baga in pat. la tara, asa cum stiti, gospodarii se culca si se trezesc odata cu gainile.
intr-o vara, nu pot sa uit asta, aveam maximum 10 ani si abia venisem in vacanta cu ai mei. numai ce am intrat pe poarta, ca am si intrebat de dinsul. bunica mi-a zis ca-i dus la coada, dupa butelie si mi-a explicat ca locul nu-i departe. am pornit in fuga si, mintenas, eram acolo. l-am identificat iute in rind, dupa calota lui galben aurie. el nu m-a vazut, fiind cu spatele. i-am sarit in circa si, din acea pozitie nu tocmai comoda, l-am pupat pe amindoi obrajii. s-a scuturat molcom de mine, s-a intors si, cind si-a dat seama cine il zgindare, a zimbit larg si senin asa cum numai soarele poate suride printre pernele de nori. m-a ridicat de subsuori, m-a privit, cu ochii lui albastrii, circa un minut, si, in timp ce ma lasa pe pamint si ma saruta apasat pe fata, a inceput sa plinga.
atunci am constientizat, uimit de-a dreptul, ca sarate nu-s doar valurile de pe litoral ci si lacrimile. si, poate ca, de aceea, toate marile si oceanele nu sint decit niste imense cavitati unde s-au adunat, nemasurate, durerile si multumirile noastre…
cu multa afectiune,
dan carpinisan
regretatul leon levitchi
buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,
gindurile acestea au pornit si de la un fragment dintr-un mesaj al liviei popa: „nu mai sint la curent cu actualitatea romaneasca„, imi scria, printre altele, femeia cu cele mai nostime gropite dintre colegele mele de generala. posibil doar carmen iures sau carmen virsa sa se fi putut lua la intrecere cu livia. oricum, cam asta e ierarhia mintii mele de atunci, pastrata si acum.
am mai spus-o: o femeie cind ride este frumoasa insa cind zimbeste devine superba.
las, intr-un fel, de la james joyce citire, fluxul constiintei sa se desfasoare.
acum vreo 4 ani, ma aflam intr-un periplu turistic in judetul buzau: vulcanii noroiosi mici si mari, fenomenele paranormale de la bozioru, vari minastiri, focurile vii, diverse alte intimplari carstice. eram cazat la cabana „14 scaune„, un loc simplu, putin confortabil, din apropierea barajului siriu. niciodata in excursii si drumetii n-am fost pretentios si intotdeauna mi-a parut rau ca, intr-un final, am ajus sa stiu mai bine londra decit frumoasa mea tara.
ca sa fiu sincer, pina nu demult, cit masa corporala mi-a permis, am batut romania cu pasul. toate tovarasele din viata mea au fost mai tinere si foarte pofticioase de umblat. asa ca propunerile lor de face paringul, retezatul, apusenii, fagarasii, cheile nerei etc au fost aprobate fara mari parlamentari. e important, desi, se pare, deloc suficient, ca intr-o viata de cuplu sa existe o comuniune de idei. astazi, cu multe kilograme in plus fata de 2005, anul celui de-al doilea divort, calcatul pe laba piciorului ore la rind si cu un rucsac dolofan in spate, nu mi se mai pare un lucru chiar ademenitor. dar, unde se mai poate ajunge cu masina si de acolo, o ora, doua, maxim, pe jos, ma bag. excesul de greutate l-am adunat zi de zi, temenic, dupa noiembrie ’05, din cauza depresiei cumplite prin care treceam. va ofer doar, asa, o explicatie, pentru cei care cred ca ma odihnesc in camara cu alimente sau, cind e si foarte cald, in spatiul frigiderului.
asadar, acum patru sezoane, colindam The Greater Buzaushire, adica marele tinut al buzaului. ma aflam, pe un urcus povirnit, tintind o bisericuta crestina, veche, veche si sapata intr-o stinca. masina o lasasem undeva departe, loc din care adidasi inlocuisera pneurile. transpirasem abundent si gifiiam nevoie mare. sincer, nu credeam ca am sa reusesc si vedeam in asta un semnal. intotdeauna mi se pare un indiciu cind vreau sa intru intr-o biserica si gasesc usa inchisa… la un moment dat m-am oprit, sa-mi trag sufletul.
si a sosit si un semn. in dreapta mea, la marginea drumului plin de pietre si pietroaie, statea un batrin avind alaturi un fel de caruta in miniatura trasa de un magarus. am dat binete si mi s-a raspuns. am intrat in vorba. asa am aflat, ca tataie venea de la peste trei dealuri, taman aici, pentru a culege surcele bune pentru foc. barbatul semana imens cu bunicii mei si, nu stiu ce ma face sa cred asta, cu toti bunii vostri. la sfirsitul discutiei, blinda, romaneasca, l-am sarutat, apasat, pe amindoi obrajii teposi, asa cum o faceam si cu bunicii, carora mereu le simteam sarea uda scurgindu-li-se printre tepi, pentru ca le venise sau le pleca nepotul… am imbratisat si magarusul, o fiinta asa de blajina!
ce vreau sa spun? ca, vazindu-l si ascultindu-l, atunci, pe unchesul acela, i-am rememorat pe strabunii mei, pe ai vostri. mi-am vazut neamul. Romania e o parte bucurestiul, craiova, timisoara, constanta, iasii si o buna alta parte comune, sate si catune. mergeti, va rog, cit mai e putere si dorinta, in apuseni, de exemplu, si o sa va convingeti. tara e stapinita inca de bunicii nostri.
iar Romania nu-i deja o tiganiada. ce am mai putea face sa nici nu devina? o solutie ar fi sa ne promovam, pretutindeni, puternic, valorile, macar cum o face, pentru noi, printul charles. sa nu incetam sa cladim asta. sa le vorbim semenilor nostri de aiurea de stramosii nostri, de glasul, de straiele si de obiceiurile lor. de decebal, de mircea, de mihai, de petrache poenaru, de aman si de grigorescu (stiati ca boul alb care se regeseste in tablourile pictorului nostru national a fost animalul lui preferat, pet-ul lui cum s-ar zice astazi? l-a crescut pe un tapsan in fata ferestrelor mari ale atelierului de la casa din cimpina; si, pentru ca era alb, l-a numit, oh cit de frumos!, „ghiocel„…). si de brincusi, geniul de hobita. priviti-l va rog pe brincusi! nu-i asa ca si el seamana cu tataia pe care-l stim noi? am izbutit abia recent sa ajung la tirgu jiu, parcurgind spectaculosul defileu al jiului. acolo am mingiiat coloana, peretii bisercii sfintii apostoli, am trecut prin poarta sarutului si m-am odihnit si recules la masa tacerii. m-am simtit binecuvintat ca, macar la aproape 50 de ani, am izbutit sa merg drept, pe axa celebrului complex arhitectural.
intr-o zi, ma ciondaneam, pe internet, cu un prieten londonez, jim tuite, de origine scotiana. la un moment dat, el m-a intrebat, usor de sus, cam prin ce sintem noi, romanii, cunoscuti in afara de ceausescu, de nadia si, acum, de tigani? mi-a luat vreo 48 de ore sa-i concep un raspuns temenic, documentat. simteam ca i-am ars o palma si ca i-am ridicat kilt-ul nesocotitului de highlander, lasindu-l sa i se vada toata rusinica. aproape instantaneu mi-a replicat cu un link care enunta, in zeci si zeci de pagini, despre toate inovatiile si inventiile de sorginte scotiana. va asigur ca nu mint, par dati in p… c….. muntenii astia! poate n-ar fi rau sa avem si noi asa ceva. pe wikipedia, pe wikileaks, pe wikimasa numai sa avem. daca nu, sa fim noi aceia care povestim despre noi, sa fim noi „oamenii carti„, intocmai ca in farenheit 451.
cum, probabil, cunoasteti, s-a statutat cuvintul rom in locul celui de tigan. eu, de cind l-am studiat pe regretatul leon levitchi, si astazi scriu, in engleza, Roumania in loc de Romania, asa cum s-a procedat, de altfel, pina in 1950, tocmai pentru a se evita orice confuzie cu vocabula rom. iar atunci cind, la nevoie, ma exprim, neaos, pe hitie, folosesc varianta rrom.
„omul are o singura patrie, restul sint tari„, spunea octavian paler. asa este pentru noi toti. ginditi-va la bunicii si stramosii vostri, la copiii si rudele voastre, prin trupul carora va curge, vreme indelungata, oriunde va veti afla, si singe romanesc.
da, livia popa, ceea ce ai vazut in anumite imagini este, te asigur, una dintre realitatile autohtone contemporane. se intimpla, nu-mi trebuie prea mult sa ghicesc, la strehaia. si mai sint multe infatisari negative. insa, continuu sa o sustin, asta nu este frumoasa Romanie si acolo nu sint, sub nici o forma, sarmisegetuza, fagarasii si piatra craiului. neamul meu, prietenii, voi…
cu afectiune,
dan carpinisan
Acolo unde-s nalţi stejari
Şi cât stejarii nalţi îmi cresc
Flăcăi cu piepturile tari,
Ce moartea-n faţă o privesc;Acolo, unde-s stânci şi munţi,
Şi ca şi munţii nu clintesc
Voinicii cei cu peri cărunţi
În dor de ţară strămoşesc;Şi unde dorul de moşie
Întotdeauna drept a stat
Şi bărbăteasca vitejie
A-mpodobit orice bărbat;Acolo este ţara mea,
Şi neamul meu cel românesc!
Acolo eu să mor aş vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!Acolo unde întâlneşti
Cât ţine ţara-n lung şi-n lat
Bătrâne urme vitejeşti
Şi osul celor ce-au luptat;Şi unde vezi mii de mormane
Sub care-adânc s-au îngropat
Mulţime de oştiri duşmane,
Ce cu robia ne-au cercat;Acolo este ţara mea
Şi neamul meu cel românesc!
Acolo eu să mor aş vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!
Versuri: Ioan Nenitescu
ranitul dintre linii
buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla
nu demult, am poposit la braila. printr-un noroc, o seara de simbata am petrecut-o la teatrul municipal „maria filotti„. o minunatie arhitecturala! bucurestii nu au o asemenea splendoare de lacas scenic, batrin de peste 150 de ani, etajat si cu acoperis vitraliat – toata constructia aflata, Doamne ajuta!, intr-un amplu proces de restaurare. am vizionat „gaitele„. cei ce iubesc cinematograful cunosc spectacolul sub denumirea “cuibul de viespi”. nu o s-o lungesc. piesa a avut 3 acte, a durat trei ore si a fost sustinuta de artistii locali cei mai de vaza. am asistat, in fapt, lucru inedit pentru mine, la ultima repetitie cu costume a operei lui alexandru kiritescu, adica avanpremiera avanpremierei. reprezentatie admirabila, joc fara cusur: bravo! bravo! bravo! a fost pentru prima oara cind am participat la un teatru in afara capitalei iar evenimentul mi-a demontat o idee preconceputa, pe care nu stiu de ce o aveam dar o aveam: nu exista actori de bucuresti si actori de provincie, exista doar actori care joaca si actori care nu. diferenta dintre grupul de la braila si orice trupa de soi din capitala mi s-a relevat a fi nula! artistii de la dunare au fost, realmente, impecabili iar citeva ceasuri am ris si-am plins insa timpul nu stiu cind a trecut. acu’, stau si ma gindesc ca elogiile si distinctiile aduse teatrelor din piatra neamt, craiova, ploiesti, ori chiar braila sint pe deplin meritate. mai mentionez ca actualul director de la „maria filotti” este mircea bodolan. astfel, poate ca fosta colega de generala monica mihaela donciu isi va aminti, inca o data, de duioasa si remarcabila piesa folk „ranitul dintre linii„, compozitie a domnului bodolan, pe versuri de demostene botez, pe care, in duet, eu si la chitara, am cintat-o de atitea ori. si ce glas frumos avea monica!
cu afectiune,
dan carpinisan
1. Ce plumb mă leagă de pământ
Ce greu mi-e trupul şi ce frânt
Ce linişte e-n jur acum
Mi-e viaţa numai ca un fum
2. Îmi cad pe faţă fulgi de nea
Ca pe un bulgăr de mormânt
Şi nu-i nici ploaie şi nici vânt
Ce rece e pe faţa mea
3. De unde-n gură-atât cobalt
Ce mult aş vrea să-mi fie cald
Să nu se-audă niciun tun
Ce-nalt e cerul şi ce bun
4. Toate-s aproape şi departe
Şi parcă-s legănat de ape
Cu ochii în eternitate
Ce stranie singurătate
5. Iar ninge tare şi mi-e frig
Aş vrea să mă ridic, să strig
Cine-i alături şi mă cheamă
Mamă, mamă
imprimeul parintilor mei
buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,
„what do you think about the match? did you enjoy the game?„. iata intrebarile ce mi-au fost puse, la circa o jumatate de kilometru de stadionul cfr-ului, dupa partida de champions league de marti seara, la miezul noptii, de o reporterita romanca. admit ca parul lunguiet, proaspat spalat, cu suvite inca vizibile, cercelusul de aur alb din urechea stinga, hainele ingrijite si de firma, un fular cu insemnele echipei mele favorite, plus o burta ce aducea cu una…de bere puteau sa creeze confuzia ca as fi britanic. am inceput sa raspund in graiul neaos „ca suporter fidel al lui manchester united, sint, evident, multumit de rezultat, de victorie„. n-am mai putut continua. ziarista si-a tras, oripilata, microfonul si i-a ordonat cameramanului sa nu mai filmeze, adica sa nu mai strice, aiurea, secunde beta pe mine.
am fost trei zile la cluj – napoca. cam de cind tin cu rapiduletul, de pe la 7 ani, sint logodit si cu diavolii rosii. ba chiar pot spune ca formatia engleza vine pe primul loc si aceasta nu atit datorita performantelor net superioare, in comparatie cu feroviarii bucuresteni, cit pe motivul amorului meu fata de tot ceea ce tine de perfidul albion. ca sa fiu si mai deslusit, pe o pancarta as scrie asa: „1. united 2. kids 3. wife„. aproape toti apropiatii si cunoscutii stiu cit pot sa ma bucur sau, dimpotriva, sa sufar pentru acest team, cit de legat sufleteste sint de the fucking reds. e si, spre exemplu, motivul pentru care blogul meu se numeste „teatrulviseloroldtrafford„, unde numele este alaturat renumelui celui mai incintator stadion din lume, pe care am avut fericirea sa fiu prezent in doua rinduri.
de copil, am hotarit ca de cite ori se va ivi prilejul, sa merg la disputele din tara pe care, eventual, le va sustine united. pina in 2004 nu s-a intimplat niciodata dar de atunci norocul mi-a suris in 3 dati: cu dinamo, cu otelul galati (2011) si, acum, cu cfr. de la respectivele intilniri am strins, urmarind eBay-urile insa si alte site-uri de specialitate, o dodoloata si variata colectie de memorabilia. totusi, cel mai frumos articol pe care il am legat de echipa insulara este certificatul de 10 actiuni, pe vremea cind gruparea diavolilor rosii era inscrisa la bursa londoneza, act pe care l-am primit cadou de la prietenul scotian jim tuite, cu prilejul casatoriei mele cu ioana. sher-urile le-am pastrat si dupa 2005, anul delistarii, si nu le-am convertit in bani – altminteri, o suma modesta, vreo 35 de lire sterline -, pentru ca n-am vrut sa ma despart, in ruptul capului, de atestatul de societar care ar fi trebuit, legalmente, returnat, in original.
clujul este un oras minunat, cu un centru plin de cladiri vechi, adorabile si remarcabile. in fapt, pe unde m-au tot purtat pasii, iar de umblat va asigur ca am umblat, daca am remarcat vreo citeva blocuri. iar zona rezidentiala a dealului gruia, in virful caruia sta cocotata cocheta arena a cfr-ului, iti activeaza subit glandele salivare, asa de izbutite si cu bun gust sint vilele si casele din zona, impestritate de verdeata, comparabile sau peste ceea ce mi-a aratat simina la new york. aici, trebuie sa-i multumesc fiintei dragi de peste atlantic, pentru ca ea a fost aceea care a permis sa infaptuiesc recenta calatorie sub feleac, imprumutindu-mi, fara sa clipeasca, suma necesara.
cit despre domnisoarele si doamnele clujului, ce sa mai vorbesc? oi purta eu straie de calugar de vreo opt ani si foarte probabil sa-mi cam clocoteasca singele sub sutana dar si mindrele noastre sint colosal de faine. constat, din nou cu o anume perplexitate, ca in diverse ierarhii internationale ale frumusetii sexului slab, romancele nu vin in primele cinci locuri. pai daca e asa, si ucrainencele, polonezele, suedezele, unguroaicele ori bielorusele sint fruntase, deduc, fara doar si poate, ca in acele tari e raiul femeiesc de pe pamint, edenul top-modelelor, o lume muiereasca de vis!
la cluj s-au cunoscut cei ce mi-au dat viata. tata era student la drept, mama la arte frumoase. de cind string antichitati, mi se spune, mereu, sa iau aminte, intrucit lucrurile pastreaza amprenta energetica a persoanelor ce le-au stapinit. daca este adevarat, inseamna ca si strazile fermecatorului oras din ardeal pot retine imprimeul parintilor mei. astfel, ca o consecinta, e posibil ca pe durata sederii acolo, eu sa fi trecut macar printr-un loc unde, cu saizeci de ani in urma, tatal meu isi curta splendida iubita, facind-o, a nu stiu cita oara, sa rida…
cu multa afectiune,
dan carpinisan
Glory glory Man united,
Glory glory Man united,
Glory glory Man united,
As the reds go marching on on on!
Just like the busby babes in days gone by,
We’ll keep the red flags flying high,
Your gonna see us all from far and wide,
Your gonna hear the masses sing with pride.
United, Man united,
We’re the boys in red and we’re on our way to Wembley!
Wembley, Wembley,
We’re the famous Man united and we’re going to Wembley,
Wembley, Wembley,
We’re the famous Man united and we’re going to Wembley
In Seventy-Seven it was Docherty
Atkinson will make it Eighty-Three
And everyone will no just who we are,
They’ll be singing que sera sera
United, Man united,
We’re the boys in red and we’re on our way to Wembley!
Wembley, Wembley,
We’re the famous Man united and we’re going to Wembley,
Wembley, Wembley,
We’re the famous Man united and we’re going to Wembley
Glory glory Man united,
Glory glory Man united,
Glory glory Man united,
As the reds go marching on on on!
Glory glory Man united,
Glory glory Man united,
Glory glory Man united,
As the reds go marching on on on!
Glory glory Man united,
Glory glory Man united,
Glory glory Man united,
As the reds go marching on on on!
ac cu gamalie (povestea unui trandafir 3)
buna dimineata, buna ziua, buna seara, oriunde va veti afla,
in aceasta povestioara sint mai batrin. actiunea se deruleaza in 1999. eram inrobit de ioana pe care incercam sa o cistig. lupta grea, intrucit femeia mai tinara cu 12 ani decit mine nu se putea desprinde dintr-o relatie mai veche. istoria este, zic eu, foarte complicata, mi-a pricinuit o enorma suferinta si o detaliere fie si a citorva aspecte m-ar face sa retraiesc clipe profund tulburatoare. de aceea, n-am sa intru in amanunte.
era o zi de vara si ne daduseram intilnire la gara de nord, unde viitoarea doamna carpinisan the second il petrecuse pe celalalt la tren sau il asteptase, nu mai tin minte exact. n-ar trebui sa va mai demasc emotiile care ma stapineau. doream din tot sufletul ca, prin ceva deosebit, s-o fac pe ea sa-l uite cit mai repede pe rivalul meu si sa mi se dedice intru totul. cum prea multe talente ascunse n-am avut si nu am, mi-am spus ca o floare iesita din comun o va da gata. nu mai locuiam la curte, asa ca mi-am canalizat sperantele spre buchetierele ce incercuiau cladirea amiral a cailor ferate nationale. am ales cu atita grija, pina am cules! atentia mi s-a indreptat spre un trandafir minunat, lung, ferm, pe jumatate deschis, cu petale de singe rubiniu. vinzatoarea tuciurie mi-a complimentat optiunea, afirmind ca se cunoaste de la cinci verste ca am clasa. vai, iracan de mine!
normal ca, de cum am vazut-o pe ioana, i-am daruit roza, insotind gestul de cuvinte poetice. o chitara de mi s-ar fi oferit, m-as fi transformat, deindata, intr-un iscusit menestrel. iubita mea se arata cucerita si bucuroasa sa fie cu mine. am pornit-o la plimbare, pe jos, spre centru. cum victoriile aduc victorii, asa si optimismul meu deborda. ma simteam stapin pe situatie si eram incintat de cadoul pe care il facusem. din cind in cind, mai aruncam o privire spre mirobolanta plantuta. numai ca, la un moment dat, Doamne pare-mi-se?, observ ca petalele, in loc sa se deschida, mai mult paleau. pe minute ce treceau, fenomenul se accentua. m-am socotit ca nu cumva respiratiile noastre sa contina cianuri. am incercat sa adulmec in aer miros de migdale amare. nimic! apoi, am chibzuit asupra faptului ca apa mea de toaleta sa nu fie de la „casa borgia” ori, cine stie, prin mina prietenei mele sa nu treaca vreun erbicid puternic.
cam la o jumatate de ora de la achizitionare, mai repede, parca, si decit o floare de cactus, trandafirul a inchis corola, dindu-si obstescul sfirsit. RIP. eram devastat si cautam o explicatie. insotitoarea mea, deh, ce sa faca, ma incuraja continuu. „asa se intimpla, uneori, mai ales cind cumperi de la tigani„, a declamat ea. vorbele m-au pus pe ginduri. am luat cadavrul botanic si am inceput sa-l examinez, atent, sub lupa lentilelor de la ochelari. inspectia a dat iute roade, caci am constatat, cu o anume perplexitate, ca bulbul si tulpina se tineau legate numai printr-un… banal ac cu gamalie. misterul fusese, asadar, dezlegat.
de atunci, m-am straduit sa evit florariile romilor desi, in ultima vreme, o recunosc, acestea s-au modernizat si propun destula marfa de calitate. ioana, peste un an, a devenit sotia mea. si am fi putut trai impreuna pina la adinci batrinete. daca. in caz ca. de.
cu multa afectiune,
dan carpinisan
PS: „Pentru cei neiniţiaţi… după preistorie a urmat istoria şi primele corporaţii specializate care sunt, citez din memorie printre altele, casa de şopârle Mazarein, unităţile de galanterie şi batiste Iago, chioşcul de otrăvitoare Borgia. Borgia vesela, pe toţi citi i-a sorcovit, gura flori le-a mirosit / ca un mar, ca un par, ca un fir de trandafir /… dar să revenim la şopârlele noastre.”
http://www.romanianvoice.com/poezii/umor/tc_soparla.php
http://www.trilulilu.ro/video-divertisment/toma-caragiu-cel-mai-mare-actor-top-10-scenete-umo-1
teatrulviseloroldtrafford 